Apărută înainte de a se înființa această rubrică, nebeneficiind, deci, de o sumară prezentare, cartea lui Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, „BOA(la) la români”, demonstrează că „BOA este un moralist, care picură eticul în estetic”.
De la această remarcă a poetului și publicistului Roman Istrati poate porni și, într-un anume fel, este obligat să pornească orice demers de conturare în memoria obștească a operei lui Ovidiu BOA, artist sucevean născut, iar nu făcut, și care, cum spune și Vali Chidoveț, „tinde să devină un fenomen de lux al caricaturii românești”, prin „ferestre către o lume tulburătoare” (Tiberiu Cosovan), pe care le deschide, de peste un deceniu, înspre cenușiul orașului, și care înseninează și înveselește cerul Sucevei, oferindu-ne tuturor chiar și „doza de umor de care are nevoie chiar și politica” (Magda Axon).
BOA este un poet mărturisitor, un cronicar al vremurilor sub care supraviețuim și, tocmai de asta, adică datorită vocației sale poetice, desenele lui nu ustură, pe cât vindecă, deși intenția de a lăsa mărturii, cu mult prea multă înțelegere față de păcatele și de absurdul epocii noastre, este singulară în acest spațiu gomos, în care politruci vremelnici se preumblă prin fața si(a)mezelor, cu aere tâmpe de preocupați și de atoateștiutori, doar pentru a debita rumegușuri bucale în auzul reporterilor, care, după aceea, aruncă praf în ochii cititorilor despre cum s-au recunoscut, cică, nulitățile votului pleașcă universală în anumite desene și despre cât de mult apreciază domniile lor domnoase și scorțoase cultura desenată. Care, dacă este s-o spun pe cea dreaptă, nici nu există în desenele lui BOA, în ciuda „academismului” pictural, pe care îl practică, nonșalant, tânărul artist sucevean, în ciuda măiestriei cu care folosește linia, culoarea și transparența. Există doar o anume deslușire a lucrurilor, vietăților și întâmplărilor, cel mai adesea megieșă cu pictura modernă de calitate (mai ales cea de sorginte chagall-iană) și, în egală măsură, cu metafora insolită și cutezătoare a unui poet înzestrat. Există și filosofia răzvrătită a unui potrivnic al dogmelor, care preferă să se înșele singur, decât să se mai lase înșelat de alții, și, de aici, de la această revoltă împotriva spălării creierelor, cele zece mii de lucruri și ființe, desprinse din veșnicie, prin deslușire și cuvânt (cuvântul, ca și deslușirea, durează, zidește doar în vremelnicie), își marchează și definesc propriul lor univers, poate că nu mai frumos decât cel în care tot mărșăluim abulici de la naștere spre naștere, dar cu siguranță mai însorit, mai luminat de inefabilul mângâietor al umorului.
În cartea lui Ovidiu BOA cu caricatură de presă, marile calități artistice ale acestui Marc Chagall de Suceava se disipează în funcționalitate, fiecare idee concretizată în linii fiind destinată, într-o anume zi a istoriei noastre recente, amuzamentului băștinaș, drept ilustrare a unor texte jurnalistice de o zi, deci unui prezent continuu al vremelniciei. Fără textul pe care l-au slujit, desenele lui BOA pierd, în aparență, „termenul comparației”, deși fiecare meteahnă românească se repetă, zi de zi, de milenii întregi. În aceste condiții, din postura de veșnic autor de debuturi, am considerat că ar fi bine să-l debutez pe Ovidiu BOA și ca autor de carte, „ilustrându-i desenele”, cu texte care să le suplinească pe cele originale și, prin urmare, am apelat la epigramă și catren, cu intenția declarată de a găsi o altă interpretare a narațiunilor desenate decât cea îndeobște prezumată a fi cea a autorului (în arta adevărată, sunt posibile atâtea interpretări câți degustători se vor fi aflat de-a lungul timpului). Catrenul, practicat destul de rar în această carte, are rolul de a „multiplica” poanta desenului, iar cel mai ilustrator exemplu este cel al unui desen în care sinucigașul, deși intenționează să se arunce într-un lac, poartă umbrelă și impermeabil, ca să nu se… ude. Acestui desen i-am alăturat un catren, în care slăvesc democrația, care ne înlesnește alegerea viitorului, deși viitorul acela, pe care românul și-l „alege singur”, este sortit de cancerul moral care se tot prelinge din urnele de vot. Iar „poanta” textului rimat și ritmat se află deasupra, în desenul lui Ovidiu BOA, practica „mutării poantei în desen” utilizând-o chiar și atunci când i-am atașat desenului o epigramă veritabilă, care poate supraviețui prin ea însăși, din considerentul schițării, prin simbioza caricatură-epigramă, sugestiei prieteniei care ne apropie de mai bine de un deceniu, din clipa în care, prin mijlocirea Cristinei Bortă, s-a întâmplat să fiu eu acela care să publice primele caricaturi ale lui Ovidiu BOA (dar un rol important în devenirea artistului l-au avut, de-a lungul anilor, alți trei suceveni: Gheorghe David, Daniel Tănase și Constantin Emil Ursu).
În peste un deceniu de artă și de mărturisire, Ovidiu și-a asumat o istorie și, în egală măsură, s-a încredințat ei, o încredințare care nu exclude, ci chiar presupune sugestia crucificării, o istorie mărturisită, cu încântare și cu bruscă prospețime a condeiului, de ziariști de cultură din ținutul nostru, care și-au dobândit, de-a lungul timpului, dreptul la respect: Tiberiu Cosovan, Roman Istrati, Liviu Dorin Clement, Tiberiu Avram, Valentin Chidoveț, Magda Axon, Doina Cernica, Mugur Geu, Daniela Micuțariu, Adina Țibu; de artiști plastici cu o aceiași sorginte antidogmatică: Mihai Pânzaru-PIM, George Licurici, Constantin Papuc, Pamfil Horodnic sau veșnic dezlănțuitul pictor-sculptor-poet Konstantyn Ungureanu-BOX.
