Otrava

Să citești și să nu crezi! Unul dintre cei mai reputați kremlinologi, Arkadi Vaksberg, trece în revistă nesfârșita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică, din 1917 până în 2007 („Laboratorul de otrăvuri – de la Lenin, la Putin”, Ed. Pro, 2007). S-a scris și s-a tot scris despre sutele și chiar miile de execuții prin împușcare petrecute noapte de noapte la Lubianka de la Dzerjinski încoace, dar despre otrăvirile pe bandă rulantă aflăm doar acum. Pur și simplu te cuprinde rușinea când citești o astfel de carte și jena că faci parte din aceeași specie cu torționarii și călăii care au înjosit umanitatea fără (măcar!) a crede până la capăt că sinistra și supusa lor prestație ar avea justificarea slujirii unei cauze. Decizia înființării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentați să credem că, odată cu demascatorul Congres XX și, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Ei bine, nu! Cartea lui Vaksberg încearcă (și izbutește!) să ne convingă că, și sub domnia țarului Putin, otrava (mult mai sofisticată și mai greu de decelat acum) își face datoria în zona umbrită și murdară a „marii” politici europene. Ironia sorții a făcut ca tocmai inițiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea dușmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creații. Grav afectat de scleroza creierului și de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuși, deranja: cât timp era în viață, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Așa că Piotr Pakaln, șeful pazei, i-a porționat și administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”.Cu Nadejda Krupskaia, soția lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchițele turnat peste colțunași, când își aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. Cum se știe, amândoi au avut parte de pompoase funeralii naționale, organizate … de asasini. N-ar ajunge spațiul acestei rubrici pentru a înșira numele tuturor celor otrăviți din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfățișat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile și mărturiile nepărtinitoare. Oricum, „marea teroare” este un capitol al istoriei veacului XX consistent investigat, adjudecat ca atare și ieșit de sub zodia marilor surprize. Care se rânduiesc abia când afli când (și cum) l-au otrăvit pe Soljenițân, că, în ultimii ani, au fost astfel uciși, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câțiva scriitori și gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc. etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toți au avut parte de diagnosticul postum „insuficiență cardiacă” și de autopsii… de la distanță. Vaksberg ajunge cu investigațiile până la cunoscutul caz Iușcenko (dioxină) și asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210). Interesante sunt și considerentele autorului cu caracter mai general, dintre care unele se potrivesc mănușă realităților din România post-decembristă. Cum ar fi; „Pe scena politică au apărut bărbați și femei care nu aveau înainte nici o posibilitate să se realizeze social. Ei au ajuns un model, devenind foarte repede populari, pentru că nu respectau clișeele ideologice pe care le tot auziseră oamenii, nu vorbeau limba propagandei comuniste, propuneau schimbări socio-politice la care toți aspirau de mult timp. Unii au fost idoli de o oră. Lipsiți de potențial, incapabili de o muncă constructivă, au strălucit pe scena politică și au dispărut rapid…” Într-adevăr, la ceas post-revoluționar, proba construcției puțini au trecut-o.
Cartea lui Vaksberg n-o recomand cardiacilor, insomniacilor și celor cu constituție psihică fragilă.Poate provoca și mai mult decât insomnii.