Avva Zenon a zis cândva plin de admirație: „Egiptenii își ascund virtuțile pe care le au și-și condamnă tot timpul scăderile pe care nu le au, în vreme ce sirienii și grecii spun că au virtuți pe care nu le au, iar scăderile, de care sunt plini, și le ascund“.
Această observație relativ banală a pustnicului Zenon ascunde, de fapt, o întreagă viziune duhovnicească, mult exersată de-a lungul secolelor, care își are originea în cuvântul simplu al vameșului din Evanghelie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ (Lc. 18, 13). E vorba despre osândirea de sine. Ajunge să citim rugăciunile din cult, mai cu seamă cele personale, pentru a vedea cât de răspândită este această practică: „Doamne, (…) mă miluiește și-mi iartă mie, nevrednicului, toate câte am greșit Ție astăzi ca un om, și nu numai ca un om, ci și mai rău decât dobitocul“ (rugăciunile de seară). Toate aceste cuvinte exprimă conștiința nedesăvârșirii, nedeplinătății sau „neîndestulării noastre înaintea lui Dumnezeu“ (arhim. Sofronie Saharov). Această conștiință este motorul pocăinței, care alături de dragostea pentru Hristos „lucrează ca un foc lăuntric, împingându-ne cu putere către Dumnezeu“.
Condamnarea scăderilor proprii este un act fundamental de smerenie, iar în acest caz smerenia este realism pur și simplu. Doar fiind necruțător cu neputințele, asumându-le în inima ta înaintea Domnului se poate progresa duhovnicește.
Pe de altă parte, avva Zenon constată că egiptenii își ascund virtuțile pe care le au. Și această practică este larg răspândită în lumea nevoitorilor; atât de larg încât încetează să mai fie teoretizată și este socotită ca ceva de la sine înțeles. Temeiul este și de această dată biblic: „tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta“ (Mt. 6, 3), spune Mântuitorul în Predica de pe Munte. Discreția nu doar caracterizează faptele bune, ci este mai mult decât atât: ea devine criteriu fundamental. Iar bătrânii asceți ai Egiptului și-au făcut un obicei din a feri, pe cât se poate, virtuțile lor de ochii lumii.
E foarte evident, o asemenea filozofie de viață ca a pustnicilor vine în contradicție cu ideile principale promovate de maldărele de literatură de dezvoltare personală din rafturile librăriilor, care îți repetă mereu: ești cel mai bun, ești cel mai bun; trebuie doar să accepți asta și succesele se vor prăvăli peste tine! Dacă aceasta este norma contemporană, atunci mai bine de 1.500 de ani, Părinții deșertului au rămas reprezentanți, prin excelență, ai caracterului de contracultură al creștinismului viu și autentic.
Osândirea de sine și ignorarea propriilor realizări în smerenie nu este sursă a depresiei și nici complex de inferioritate, pentru că nici una din aceste atitudini nu se naște din comparația cu ceilalți. „Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veșnic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii“ (arhim. Sofronie Saharov).
Totul se întâmplă în lăuntrul relației intime cu Dumnezeu, Cel care cercetează adâncurile fiecăruia. Până la urmă și aceasta este una dintre lecțiile fundamentale ale pustiei: distanță și discreție în raport cu realizările proprii și conștiința constantă a nedesăvârșirii.
(Paul Siladi, Ziarul Lumina)