„Osana!” versus „Răstignește-L! Răstignește-L!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica Floriilor

Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos este un praznic împărătesc care are o motivație nou-testamentară (Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 28-40 și Ioan 12, 12-19). Desigur, sărbătoarea a fost anticipată în Vechiul Testament: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul Tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9).
Sărbătoarea aparține secolului al IV-lea. Deși nu este menționată în Constituțiile apostolice, Sfântul Epifanie de Salamina (310/320 – 403), Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) și Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) au alcătuit predici în cinstea acestei sărbători, iar pelerina apuseană Egeria – în jurnalul ei de călătorie (381-384) – descrie felul în care se sărbătoreau Floriile la Ierusalim, spre sfârșitul secolului al IV-lea.
În Apus, primele mențiuni legate de sărbătoarea în discuție aparțin secolelor al VI-lea și al VII-lea și se găsesc la Sfântul Isidor de Sevilla (560-636).
Era cu șase zile înaintea Paștilor iudeilor, sâmbătă 8 Nisan (1 aprilie), în anul 30 d.Hr., când Iisus, părăsind Ierihonul, s-a dus în Betania, localitate situată cam la 3 km de Ierusalim, în casa lui Lazăr, „pe care îl înviase din morți” (Ioan 12, 1). Marta și Maria, surorile lui Lazăr, în semn de aleasă recunoștință, au făcut cină. Masa se dădea în cinstea lui Iisus, dar și a învierii lui Lazăr, care era printre cei care ședeau la masă cu Iisus (Ioan 12, 2).
Maria, sora lui Lazăr, în timpul cinei, „luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului” (Ioan 12, 3). Prin fapta sa, Maria Îl recunoștea pe Iisus ca Mesia. Îl recunoștea în El pe Dumnezeu. Generozitatea Mariei exprimă recunoștința față de Acela Care-i făcuse atâta bine înviindu-i fratele și vestindu-i cuvintele vieții veșnice.
Gestul Mariei i-a atras atenția lui Iuda Iscarioteanul care s-a revoltat: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” (Ioan 12, 5). În fața iubirii și a sfințeniei se cuvenea un alt comportament. Din păcate, Iuda măsura prețul iubirii de Dumnezeu în dinari. Ura demonizează. Atitudinea lui, pusă pe seama preocupării față de cei săraci, era doar un pretext: „Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea.” (Ioan 12, 6). Iuda era îngrijorat de faptul că se terminau economiile și nu mai avea de unde sustrage în interes personal.
Mântuitorul Iisus, cunoscându-i vicleșugul, i-a răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.” (Ioan 12, 7-8).
Mulțimile, aflând despre prezența Lui, Îl îmbulzeau. Ecoul minunii învierii lui Lazăr – mort de patru zile – i-a scos însă din sărite pe inamicii declarați ai lui Hristos (Ioan 11, 47-53). Așa că Mântuitorul, ca să evite conflictul cu arhiereii și fariseii poporului, a preferat să se retragă, împreună cu apostolii, în cetatea Efraim, așteptând venirea Paștilor; erau cele din urmă Paști pe care avea să le mai prăznuiască în zilele petrecerii Sale în trup (Ioan 11, 54). Mulțimile care s-au urcat la templu, aflând de tensiunea ivită, se întrebau: „Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?” (Ioan 11, 56).
Contrar faptului că „arhiereii și fariseii dăduseră porunci ca, dacă va ști cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă” (Ioan 11, 57), a doua zi, pe 9 Nisan (2 aprilie), Iisus S-a dus la Ierusalim. Era un Ierusalim vinovat de omorârea propriilor proroci. Când au ajuns în Betania, nu departe de Ierusalim, lângă Muntele Măslinilor, Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în satul numit Betfaghe ca să-I aducă mânzul unei asine, pe care nu-l mai folosise nimeni (Marcu 11, 2, 7; Luca 19, 30, 35; Ioan 12, 14). Sfântul Evanghelist Matei precizează că ucenicii au adus lui Iisus asina și mânzul acesteia, peste care și-au pus hainele lor drept așternut (Matei 21, 7).
La vechii evrei era tradiția folosirii asinilor în călătorii sau la momente festive (Judecătorii 10, 4; II Regi 17, 23). Iisus a preferat asinul, simbolul blândeții și al păcii, în locul cailor războinici. De altfel, era împlinirea unei profeții, după cum am menționat anterior: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9).
Asina simboliza poporul ales, iar mânzul, neamurile; acestea, spre deosebire de poporul ales care se leapădă de Hristos, Îl primesc pe Hristos, tâlcuiește Sfântul Nicolae Velimirovici. Neamurile sunt conștiente de faptul că fără Hristos nu se poate intra în Împărăția cerurilor.
Și „mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim” (Ioan 12, 12), notează naratorul, L-a întâmpinat; unii își așterneau hainele pe cale, alții tăiau ramuri de finic, semne ale biruinței vieții asupra morții, pe care le aruncau la picioarele Lui (Marcu 11, 8). Aparent, era o primire de bun simț. Cu privire la hainele pe care le așterneau, Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuiește că „îi așterneau toată podoaba faptelor bune”.
Palmierul, în grecește phoínix, se găsea atât în oazele deșertului (Ieșirea 15, 27), cât și în muntele lui Efraim (Judecătorii 4, 5). Pe vremea aceea, palmierul era un fel de drapel al poporului ales. Cât privește gesturile lor, ele erau specifice tradiției iudaice (I Macabei 13, 51).
Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor este surprins în Mărimurile Utreniei Duminicii Floriilor: „Veniți și voi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, ca niște ramuri de finic, și dragoste, ca niște stâlpări”. Mulțimile fluturau ramurile de finic în strigăt de psalm: „«Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului», Împăratul lui Israel!” (Marcu 12, 13, cf. Psalmii 117, 26). Osana înseamnă „ajută-ne” (Doamne); miluiește-ne”. Era mărturisirea manifestă a identității lui Hristos.
Strigătul în sine era expresia bucuriei mulțimilor, a copiilor și a ucenicilor care lăudau pe Dumnezeu – cu glas tare – pentru toate minunile pe care le văzuseră (Luca 19, 37). I se făcea astfel o primire de proroc. Au și spus: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21, 11).
Numai că Iisus era mai mult decât un proroc; El era Fiul lui Dumnezeu întrupat! În repetate rânduri le-a descoperit acest adevăr: „Eu și Tatăl una suntem.” (Ioan 10, 30); sau „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan14, 9); sau „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 11).
Pe fondul acestor strigăte, unii dintre fariseii din mulțime, deranjați de atmosfera creată, au încercat să le oprime bucuria, zicându-I: „Învățătorule, ceartă-ți ucenicii”. Prin atitudinea lor, fariseii se împotriveau evidențelor. Atunci Iisus le-a răspuns: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga.” (Luca 19, 39-40). Da! Pietrele au strigat, strigă și vor striga până-n veacul vecilor. Ierusalimul stă mărturie în acest sens.
Iisus deranja întreaga structură socială a Israelului. Era considerat o persoană indezirabilă, a cărei prezență trebuia înlăturată neîntârziat. Fiecare își justifica nemulțumirea în felul său. De aceea, din ziua intrării Sale în Ierusalim, intrigile urzite până atunci împotriva lui Iisus au început să se intensifice. Era o primire din interes. Așa se și explică faptul că unii dintre ei – cei mai zeloși, din care făcea parte și Iuda – au fost indignați când au constatat că Iisus nu era interesat de tronul lui Israel ci mai mult de templu, pe care dorea să-l curețe de lucrurile ce îl întinau.
Pentru ingrata lor atitudine, și mai ales pentru că mai-marii transformaseră templul copilăriei Sale în peșteră de tâlhari, Hristos n-a fericit Ierusalimul, ci l-a plâns: „Vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luca 19, 43-44). Lucru care de altfel s-a și împlinit, în anul 70 d.Hr., confirmând – dacă mai era nevoie – încă o dată că Iisus a fost Mesia cel așteptat. Știut este faptul că, după 143 de zile de asediu, început chiar de Paștile iudaice, în anul 70 d.Hr., armata romană, comandată de generalul Titus, a înfrânt rezistența iudeilor, distrugând orașul în totalitate, încât, potrivit profeției, nu a mai rămas piatră pe piatră.
După o scurtă vizită la templu, Iisus, privind toate în jur, a plecat spre seară, cu cei doisprezece, spre Betania. Deși Mântuitorul le-a vorbit apostolilor în trei rânduri despre Sfintele Sale Pătimiri, momentele fiind consemnate de Sfinții Evangheliști Matei (16, 21 și 17, 22-23) și Marcu (10, 33), „acestea nu le-au înțeles apostolii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că acestea I Le-au făcut Lui.” (Ioan12, 16).
Duminica Floriilor vrea să ne arate felul în care ar trebui să-L primim pe Hristos în sufletul nostru. Dacă cei din Ierusalim își așterneau hainele, însoțite de ramurile de palmier, finic, măslin și salcie, noi ar trebui să Îi așternem înainte stâlpările virtuților noastre, dobândite peste an și mai ales în timpul Postului Mare.
Avându-L pe Hristos în viața noastră, ne vom învrednici negreșit de o împreună-viețuire cu El în viața cea veșnică, adică în Ierusalimul cel ceresc, a cărui lumină este Hristos și ale cărui porți nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo (Apocalipsa 21, 23-25). Este ceea ce scrie apostolul Pavel celor din Tesalonic: „Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.” (I Tesaloniceni 5, 5).
Da, fără Hristos totul este întuneric. Fără Hristos, existența noastră este o noapte eternă. Doar în Hristos suntem totul și cu Hristos avem totul!