Adevărată surpriză târzia apariție a romanului cvasi-autobiografic „La răscruce de vânturi”, datorat lui Scarlat Callimachi, singurul scriitor român al veacului XX „os de domn” (patru domnitori și un mitropolit în familie!) Supranumit „Prințul roșu”, Callimachi (1896-1966) e-un personaj de formidabil pitoresc.
Mare boier moldovean (ce s-o fi ales din castelul de la Capul Câmpului?) a aderat la grupările literare de avangardă, a activat în mișcarea antifascistă, i-a apărat, în 1933, pe greviștii de la Grivița, a trecut prin lagărele de la Miercurea Ciuc, Caracal și Tg. Jiu în anii 1940-1941 – convingeri de stânga, deci, dacă nu chiar comuniste. Meritul tipăririi acestui roman-fluviu (peste 500 de pagini în format mare, culese cu literă măruntă) se împarte între Editura „Anima” și prozatorul Alexei Rudeanu, cel care a purtat trei decenii de grijă manuscrisului, până la puțin așteptata lui apariție. Se vrea un roman-frescă, ce acoperă o perioadă lungă, zbuciumată și contradictorie: 1917-1950.
De unde și primul strat al interesului cărții: citită în cheie documentară, oferă belșug de informații asupra experiențelor esențiale (nașterea, moartea, amiciția, ura, dragostea, visul, curgerea anotimpurilor…), dar descinzând până și-n amănunțimile portretizării personajelor epocii. Apare, astfel… Ilie Pintilie, cu sârg idealizat până peste poate: „Cuvintele lui curgeau lin, ca o apă de munte ajunsă în vale, privirea lui albastră, de culoarea unui cer primăvăratec de zori de zi, legăna parcă vorbele în șoaptă. Toată fața lui iradia bunătate, hotărâre și încredere în sine…” Ca scriitură, prima jumătate a romanului e ternă și scăldată în sentimentalism minor. Poncife dulcege („Un cuc glăsuia undeva în depărtare, zeci de vrăbii ciripeau săltând pe crengile unor caiși și pruni în floare. Fluturi săltau printre valurile rotocoalelor și stelelor țesute din flori. Ce liniște binefăcătoare! Ce minunată priveliște, zise deodată Pamfil…”), teodorenisme cât cuprinde, postate de dialog fără relief, plus inserții de poezie atribuită personajului principal, cu strofe de calibrul „ Îți mai aduci aminte / De noaptea Învierii / Când ne îndreptam / Spre Catedrala Sfântului Isac?” Pe măsură ce romanul se înfiripă și se împlinește, stilul se rafinează, efluviile edulcorate se subțiază și dialogul devine mai credibil.
O evoluție asemănătoare, dar în sens invers, se poate distinge în scriitura unui roman ce a făcut epocă și pe care unii critici de azi îl așează în rândul primelor zece romane românești: „În preajma revoluției”, de Const. Stere. Paralela între cele două cărți se impune de la sine: amândouă sunt în bună măsură autobiografice, amândouă pornesc din preajma aceluiași reper temporal, amândouă sunt așezate sub semnul luptei pentru o cauză anume – s-ar zice, aproape aceeași, Stere și Callimachi fiind oameni de stânga. Cu simpatii… diametral opuse: deviza lui Stere a fost din totdeauna „Fără Rusia!”, în vreme ce Callimachi (autor al unui volum de entuziaste reportaje din URSS publicat în 1960…) nutrește aceeași idiosincrazie față de… Germania! Drept pentru care, și-n Primul și-n al Doilea Război Mondial oștenii nemți ar fi furat din cotețe găinile și godacii țăranilor români, iar când e să descrie doi adversari uciși de același șrapnel, Callimachi îl vede pe răposatul rus cu ochii luminos-albaștri și zâmbet încremenit pe buze, în vreme ce neamțul are, nu-i așa, faciesul schimonosit într-un rânjet hidos. Într-o mare parte din a doua jumătate a romanului sunt evocate temerile moldovenilor îngroziți că, după ce s-a rupt frontul pe linia Iași-Ruginoasa, vor avea de îndurat abuzurile armiei roșii năvălitoare. Când acolo, în carte, nici o vorbuliță! Ori, cine mai știe, paginile cu pricina vor fi făcut parte din capitolele XIII și XIV, care, potrivit precizării de la pag. 507, „le-a distrus poate chiar autorul: nu i-au fost pe plac, ori nu se potriveau cu vremurile în care trăia.”
Mai degrabă ipoteza a doua, fiindcă dacă un prinț, oricât de „roșu”, și-ar fi îngăduit să scrie, în anii ’50, despre „davai ceasov!”, ajungea din nou în lagăr, de astă dată expediat de cei pe care îi considera „ai lui”. Este, în toate cele, cartea unei mari dezamăgiri: „Toți cei din generația noastră sunt niște învinși: unii o mărturisesc sincer, alții se mint pe ei înșiși și pe cei din jurul lor.” Romanul, cu toate virtuțile și hibele lui, a meritat din plin lumina tiparului, chiar dacă mărturia, speriată de reverberațiile propriului țipăt în vremuri de restriște, încearcă să-și pună singură surdină.
