Ortodoxia, povestea de dragoste dintre Dumnezeu și om

Dumnezeu este de necuprins, este mai presus de ceea ce mintea noastră poate concepe. Totuși, cea mai scurtă și cea mai adecvată definiție a lui Dumnezeu ar fi aceea a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Iar dacă El este iubire, înseamnă că este și Persoană, pentru că ceea ce este impersonal nu poate iubi. Dar cum poate fi El Persoană și să iubească, dacă ar fi singur? Noi spunem că Dumnezeu este Unul, dar asta nu înseamnă și că El este singur. Iubirea presupune comuniune de Persoane, nu singurătate. Dacă ar fi două Persoane divine, atunci iubirea Lor ar fi una limitată, un soi de egoism în doi. Cel mai adesea, așa iubim noi, oamenii: eu te iubesc pe tine, iar tu mă iubești pe mine. Dar asta este iubire condiționată. În Dumnezeu, lucrurile nu stau așa. Sunt Trei Persoane divine: Tatăl, din care S-a născut „mai înainte de veci” Fiul, și din care purcede Duhul Sfânt. Aceștia Trei sunt Una. Nu sunt trei dumnezei, ci doar Un Dumnezeu întreit în Persoane. Fiecare dintre aceste Trei Persoane este Dumnezeu adevărat și între ele este o dragoste desăvârșită.
Iubirea nu se epuizează niciodată, ea întotdeauna se comunică în chip creator. Și Dumnezeu a creat lumea din iubire: a făcut „cerul și pământul” (Facerea 1, 1), adică pe cele nevăzute – cetele îngerești, și pe cele văzute, cele materiale. Cuvântul lui Dumnezeu este creator. Când El a zis: „Să fie lumină!”, atunci a fost lumină. Și pe toate le-a făcut Dumnezeu doar prin cuvânt. Toate au venit din neființă, la ființă: nu le-a scos din Sine, nici nu le-a făcut dintr-o materie preexistentă, ci pe toate le-a făcut Dumnezeu din nimic. Aceasta este puterea creației, aceasta este puterea iubirii divine. Iar pe om l-a făcut Dumnezeu după un sfat în sânul Sfintei Treimi:„Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). A luat „Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2, 7). Omul este cununa întregii creații. Fiind trup și suflet, omul unește cele văzute sau materiale cu cele nevăzute, spirituale. Din toată creația, din tot universul, doar omul este chemat să fie persoană în comuniune de iubire și în dialog cu Persoanele divine, adică cu Dumnezeu.
După fiecare dintre cele șase zile ale creației, ni se spune în cartea Facerii că „a văzut Dumnezeu că este bine”. Doar după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a constatat că ceva nu este bine și a zis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). Pentru Adam nu s-a găsit acest „ajutor” nici în rândul animalelor, nici în cel al păsărilor (cf. Facerea 2, 20). Atunci a creat Dumnezeu cel de-al doilea om, pe Eva, cea care „se va numi femeie” (Facerea 2, 23). Eva a fost creată din coasta lui Adam, adică din dreptul inimii, pentru că ea îl va „ajuta” pe Adam să învețe și să cultive iubirea care să crească până la a se desăvârși în relația cu Dumnezeu. De-a lungul veacurilor și până astăzi este același model de învățare a iubirii. Căci până să ajungă omul a iubi pe Dumnezeu, învață mai întâi să-și iubească părinții, prietenii, rudele, eventual ajunge la a se căsători, cunoscând iubirea ce se naște între bărbat și femeie sau iubirea pentru copii. Abia cunoscând iubirea omenească, ne putem înălța la iubirea dumnezeiască. Așa ne învață și Ioan, Apostolul Iubirii: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (Ioan 4, 20).
Adam și Eva, fiind creați după chipul lui Dumnezeu, au fost înzestrați cu libertate. Nu se poate vorbi despre iubire acolo unde nu este libertate, ele se presupun reciproc. Iar primii oameni, protopărinții noștri, au ales să iasă din comuniunea de iubire cu Dumnezeu și au urmat sfatul diavolului. Acesta a luat chip de șarpe și i-a îndemnat să guste din pomul din care Dumnezeu îi învățase să nu mănânce, din pomul cunoștinței binelui și răului, amăgindu-i că așa vor ajunge și ei ca Dumnezeu. Adam și Eva nu erau captivi în Rai și nici condamnați să-L iubească pe Dumnezeu. Ei aveau libertatea de a rămâne în relația de comuniune cu Dumnezeu sau a se desprinde de El, prin încălcarea acestei porunci – singura interdicție, de altfel, pusă ca semn al libertății lor de a alege. Ei au ales să-l creadă pe diavol și au rupt relația de iubire cu Dumnezeu, Cel de la care primiseră viață. În felul acesta au ajuns să guste moartea și să cunoască ura, violența și egoismul.
Chiar dacă omul a ales să renunțe la iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a renunțat la om, ci a continuat să-i arate iubire. Mai mult,„Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17). Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, rămânând Dumnezeu. S-a întrupat din Fecioara Maria acum două mii de ani, când aceasta a răspuns cu iubire la vestea adusă de Arhanghelul Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a propovăduit pe pământ oamenilor iubirea desăvârșită, care se îndreaptă și către vrăjmași, și către cei răi sau nedrepți. El Însuși, deși era fără de păcat, și-a asumat toate păcatele oamenilor și le-a pironit pe Crucea iubirii Sale jertfelnice. După ce Și-a dat duhul pe Cruce, cu sufletul a coborât până în iadul în care mergeau toți oamenii, căci Raiul era închis. A înviat a treia zi din morți, pentru că Iisus Hristos este Însăși Viața și nici o moarte nu-L putea ține captiv. Dacă până atunci se spunea că „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), de la Hristos Cel Înviat noi știm că iubirea e mai tare decât moartea.
În Ortodoxie, omul învață cum să ajungă la îndumnezeire, adică să se unească în chip desăvârșit cu Dumnezeu, cultivând această relație de iubire. Acest lucru este posibil pentru că între om și Dumnezeu nu mai este o prăpastie, căci în Iisus Hristos s-au unit dumnezeirea cu firea umană. Drept mărturie că acest lucru este posibil sunt sfinții, cei care au lăsat toate ale lumii pentru a dobândi dragostea lui Hristos. Această dragoste înflăcărată a lui Dumnezeu ne va și judeca pe toți la sfârșitul lumii, va fi ca un șuvoi de foc ce va cuprinde toată creația. Așadar, omul este liber să aleagă fie iubirea desăvârșită, dumnezeiască, fie neiubirea, numită și„moartea cea de a doua”. Acolo unde există iubire, acolo nu este moarte. (Pr. Constantin Sturzu, sursa Doxologia.ro)