Ortodoxia în noua realitate europeană: aportul românesc (II)

Portretul Ortodoxiei române ar fi incomplet fără fața lui monastică, fără spiritualitatea unificării cu Dumnezeu în rugăciune, fără experiența vieții în comun ca ospitalitate, fără disciplină „uceniciei”. Unificarea mistică, ucenicia comuniunii eclesiale, ospitalitate umană! Într-adevăr, mănăstirea este o „școală”, cu „arta” ei proprie: colocviul dintre călugăr-ucenic, maica-ucenică; mănăstirea e o chinovie, cu tehnica ei comunitară: părinte-frate; maica-soră. Această disciplină a sfințeniei se reflecta în ospitalitatea oferită celor „din lume”. Există un Pateric românesc (Pr. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Editura Institutului Biblic, București 1980), un fel de aghiografie contemporană, care ilustrează virtuțile monahismului din România. Astfel, chipul Ortodoxiei reiese din această împletire între spiritul chinoviei (mănăstirea), al Liturghiei (parohia), al apostolatului (comunitatea socială). Nu este de mirare, în această situație, dacă Papa Ioan-Paul al II-lea a amintit de valorile creștinismului răsăritean pe care le apreciază în mod deosebit, ca unele ce pot constitui un remediu împotriva secularismului. ,,Contemplând acest patrimoniu (al Bisericilor Răsăritene), spune Papa, îmi apar înaintea ochilor elemente de o mare semnificație ca să putem înțelege mai complet și integral experiența creștină și ca să dăm un răspuns mai deplin la așteptările omului de astăzi. Într-adevăr, Orientul creștin are un rol unic și privilegiat, față de orice altă cultură, în măsura în care a constituit cadrul original al Bisericii născânde”. Pontiful roman caută să aducă din nou în atenția ascultătorilor unele afirmații din decretul ,,Despre Ecumensim”, al Consiliului II de la Vatican, care constituie un elogiu la adresa valorilor spirituale, liturgice și teologice ale Răsăritului creștin.
În ultima vreme, orientarea principală a Bisericii a fost „apostolatul social”. Conceptul poate fi criticat, dar orizontul misiunii sociale a Bisericii nu trebuie să fie abandonat. În fond este vorba de a transforma spiritualitatea într-un fapt de societate. Ortodoxia română poate arăta că mecanismul eticii sociale este Liturghia, momentul unde întâlnim totul: nașterea și moartea, iadul și raiul, bucurie și necaz, iertare și rugăciune, compasiune și comuniune. O etica socială liturgică, care pune pe Hristos la îndemâna tuturor, mai ales a celor săraci și marginalizați, un Hristos care își dă viața altora! A da pâinea ta altora, a da viața ta altora, așa cum Hristos se dă prin Euharistie tuturor, pentru a edifica „comuniunea sfinților”.
Participarea la ecumenismul european este foarte importantă. În rândul confesiunilor creștine, unele exclusiv individualiste, altele cumplit autoritare, Ortodoxia este un spațiu de echilibru, de comuniune și de sărbătoare. Ortodoxia română suferă mult din cauza acelora care acceptă să fie descrisă ca fiind anti-occidentală și puțin deschisă față de ecumenism. Interesată mai mult de comparații confesionale, folosind un limbaj teologic restrictiv, teologia română, totuși, nu a demisionat de la vocația ei ecumenică. Clasa teologilor conservatori consideră ecumenismul ca un front secundar și se focalizează asupra prozelitismului sectar, uneori în mod inconsecvent, fără să observe că problema misionară nu se află în afară, în ceea ce fac alții, ci înăuntrul Bisericii, în ceea ce nu fac misionarii ei. Ar fi necesar ca preoții și episcopii să iasă un pic din rutina pragmatică parohială și să reflecteze la proiecte și acțiuni ecumenice pe plan național și european.
Putem aminti și o problemă de structură a noilor organisme europene. Europa actuală nu poate fi imaginată nici ca un model monarhic, nici ca unul republican sau federalist, spunea un gânditor apusean. Este nevoie de o schimbare a mentalităților proprii atât a indivizilor, cât și a popoarelor, pentru ca noua entitate politică europeană să devină o realitate. Caracteristicile europene pe care le cunoaștem interzic ca Europa să acționeze ca un singur om sau ca un stat centralizat, adică să se comporte pe scena internațională cu aceeași relativa univocitate. Identitatea europeană este făcută din tensiuni interne puternice, dintr-un echilibru precar între aspirațiile economice și cele culturale. Acești parametri evoluează simultan și cu viteze diferite și ar fi iluzoriu să se creadă ca o putere centrală ar putea să le stăpânească în vederea luării de decizii umane. Nimic nu este mai opus unei puteri centralizate decât teologia ortodoxă română, care a rămas credincioasă structurii Bisericii universale din primul mileniu, ca structură sinodală, conciliară sau sobornicească după chipul Sfintei Treimi, care ține să afirme atât identitatea specifică fiecărui neam cât și legătura comuniunii dintre ele. Mai precis, din punct de vedere ortodox, universalul nu este dat deasupra localului în mod centralist, nici nu este dat de sub local, federalist, ci este dat prin local ca să-l țină în legătură comuniunii reciproce și să contribuie prin specificul lui etnic la îmbogățirea reciprocă a tuturor. (www.crestinismortodox.ro )