Ortodoxia în noua realitate europeană: aportul românesc ( I )

Integrarea României în noile structuri europene depinde de anumite condiții economice, politice, sociale, culturale. În cele ce urmează vreau să subliniez câteva contribuții spirituale ale Ortodoxiei române. Până acum, teologii români au fost prea prudenți în discuțiile despre Ortodoxie și Europa.
Pornim de la ideea că tema Europa ar putea să contribuie la unitatea spirituală a țării. Religia aparține culturii, ca și muzica, opera și pictura, vrea să spună Europa de azi, antrenată de secularismul avansat spre analfabetism religios. Ori, în România, motivarea religioasă este încă vie, nu fondată pe o instrucție religioasă sistematică, ci pe o încredere mistică în cele mai simple adevăruri ale Evangheliei: văzutul este manifestarea nevăzutului, Dumnezeu cercetează lumea, mai ales pe săraci cărora le dă „pâinea cea spre ființă”, Dumnezeu lucrează în istorie, spre binele oamenilor, ceea ce ei nu pot să facă. Desigur, această sensibilitate religioasă trebuie să devină un fapt de societate, să inspire proiecte istorice, dar ea există acolo, ca un creștinism reziduu latent care va împiedica Europa să devină un pustiu fără credință.
Ideea ca originea și istoria Bisericii constituie suportul identității etnice, și invers, are o mare importanță pentru creștinismul european. Cu alte cuvinte, genealogia istorică este tot atât de importantă ca și genealogia spirituală. Intrarea în Europa comună și unită nu înseamnă pierderea în anonimat. Ea respectă identitatea etnică și culturală a națiunilor, structura constituțională a țărilor, mentalitățile și credințele cetățenilor. Altfel s-ar ajunge la globalizarea continentului. La rândul ei înrădăcinarea locală nu înseamnă pierderea simțului universal.
– Pericolul globalizării
Pentru o mai buna înțelegere, amintim punctul de vedere al profesorului Ioannis Mantzaridis, care subliniază că alături de tendința globalizantă în care este angrenată lumea contemporană și provocată de această tendință, își fac simțite efectele mișcării de autolimitare promovată de naționalismele militante, ambele orientări luând adesea dimensiuni amenințătoare. Autorul remarcă o situație paradoxală: apoteoza globalizării a coincis cu disoluția comunismului. Trecând prin comunism, popoarele respective se întorc la fondul lor etnic, în timp ce statele care nu au avut experiența comunismului promovează globalizarea. Ambele mișcări arată că nu există sinceritate pentru adevărata universalitate nici de o parte, nici de cealaltă. Totuși, Mantzaridis optează pentru o atitudine critică la adresa globalizării care „duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfățișării și a comportamentului oamenilor, la americanizarea modului de viață”. Autorul opune globalizării, universalitatea creștină care are ca premisă abandonarea egoismului. Ea se construiește în interiorul lumii, „înlăuntrul omului și al istoriei, prin strădanie și jertfă de sine”, la nivelul persoanelor, la nivelul celor credincioși al instituției Bisericii. Harul Duhului Sfânt, care-l face pe creștin participant la universalitatea lui Hristos, se păstrează în Biserică. În afara instituției Bisericii, persoana nu poate să dobândească și să păstreze harul Duhului Sfânt. Ba, mai mult, ca instituția bisericească să ajute persoana umană, ca să păstreze harul, trebuie să rămână ea însăși în ceea ce constituie baza sa harismatică. Atunci când Biserica părăsește acest fundament harismatic și se secularizează, este normal să abandoneze și mădularele sale, aruncându-le în secularizare. În același timp, chiar instituția bisericească pierde conținutul său duhovnicesc și foarte ușor poate să decadă la nivelul unei instituții cuprins în fenomenul globalizării.
Edificarea acestei universalități creștine în interiorul lumii se realizează cu răsturnarea piramidei ființei comunitare și mișcarea spre vârful piramidei răsturnate unde se află Hristos: ,,Cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul nostru. Și care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă”. (Marcu 10,42-44)
– Biserica a avut rol istoric în România deoarece n-a distrus folclorul religios și basmele, nici n-a uitat de poeziile și cântările „laice”
Prevăzând că, dacă persoana umană nu va lupta împotriva globalizării, atunci acest sistem impersonal va distruge viața personală și comunitară, fiind astfel desființată comunitatea omenească reală și concretă; Mantzaridis își afirmă credința ca o societate mondială «nu se construiește pe omogenizarea oamenilor, ci prin înălțarea lor la demnitatea persoanei» și animate de un duh universal.
Aici, cultura română poate să aducă o contribuție proprie care vine din tradiția ortodoxă, anume ideea că individul devine persoană numai în comuniune de persoane care la rândul ei nu distruge originea individului. Înainte de a intra în comuniune, două persoane se întreabă reciproc: De unde ești? Cine ești? Fiecare persoană se referă la originea ei, la genealogia sa, care se află în afara ei. O persoană nu poate intra în comuniune decât în fața altei persoane. Ea nu este propria ei origine, cum a crezut Adam care a vrut să devină el însuși originea creației. Omul nu este deci o ipostază autonomă a naturii (Există pentru aceasta o analogie în teologia trinitară: persoanele-ipostasurile se definesc în raport cu originea lor comună, în temeni de nenaștere (Tata), naștere (Fiul), purcedere (Duhul Sfânt).
Ortodoxia în general, cea română, în special, poate să aducă Europei un fel de ușurare intelectuală prin aceea că Dumnezeu nu este izolat în ceruri, indiferent de lume, nici nu se pierde în creație (panteism).
Creștinismul român este de o vitalitate artistică remarcabilă. În primul rând, pentru că tradiția orală este păstrată ca o mare sursă de inspirație. Biserica a avut rol istoric aici, deoarece n-a distrus folclorul religios și basmele, nici n-a uitat de poeziile și cântările „laice”. În al doilea rând, pentru că actul religios este un act integral, adică trupul uman, cu toate simțurile și emoțiile lui, participă la acesta. Trupul uman este chemat spre transfigurare.
Identitatea spirituală s-a format în cadrul unui ritual comunitar, public, care exprimă sensibilitatea și fantezia unei comunități, simțul ei artistic. Ritualul este sufletul colectiv: Cuvântul lui Dumnezeu se proclamă cu voce tare în mijlocul poporului, Evanghelia este purtată în procesiune în fața poporului. Tot satul petrece la cununia tinerilor, tot satul petrece pe cel răposat la cimitir.
Tot aici trebuie menționat că la ortodocși, liturghia este un act de libertate și de comuniune. Cel mai important lucru pe care îl putem învăța este acela ca întreaga credință, mai ales în expresia ei liturgică, n-are nevoie să fie protejată sau asistată de politicieni și de stat. Credincioșii au nevoie de libertate ca să se expună și să se manifeste, libertate ce au găsit-o în Liturghie. (www.crestinismortodox.ro )