Originea Hramului

Cuvântul hram vine din limba slavonă, și înseamnă casă, o casă excepțională în care locuiește Dumnezeu cu aleșii Săi. Acesta este adevărul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatră, și a avut un vis minunat: a văzut o scară ce unea cerul cu pământul, și pe care urcau și coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit „Locul acesta este casa lui Dumnezeu și poarta cerului”, și a uns piatra cu untdelemn sfințit, și l-a numit pe evreește Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).
Mântuitorul Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le zice: „Casa aceasta este casa Tatălui Meu, este casa de rugăciune, iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari” (Luca 19:46). Experiența vieții religioase creștine confirmă că cel ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că cerul a coborât pe pământ, sau că se înalță de pe pământ la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor și a sfinților.
– De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserică
Cuvântul biserică este de origine grecească, și însemnează casă împărătească, bazilică, locuința împăratului. Românii au numit bazilici tribunalele în care se făcea dreptatea în numele împăratului pământesc, al cezarului.
Ajungând pe tron, împăratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declara creștinismul religie de stat, și între multe fapte mari și frumoase ce le-a săvârșit, a fost și aceea că a donat creștinilor aceste tribunale, ca să le servească drept locașuri de închinare. Donațiile și-au păstrat pe mai departe numele, dar și-au schimbat total destinația, servind de acum înainte drept locașuri de închinăciune, de convorbire și unire spirituală cu Dumnezeu.
De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucrează în lume mântuirea. În acest lăcaș sfânt, sufletul creștinesc se întâlnește cu Dumnezeu, în orice clipă, comunică cu El, se sfințește și se îndumnezeiește, prin revărsarea harului divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinților din cer și ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pământ.
Zidurile bisericii devin sfințite și deosebite de ale altor case comune pentru că au un scop supranatural. De aceea, noul lăcaș se așează de la târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu, sau în cazul biserici noastre, sub însuși acoperământul Sfintei Treimi, care devine hramul bisericii.
– Sensul duhovnicesc al hramului
Hramul are o întreită semnificație în viața Bisericii, și a comunității:
a) religioasă;
b) morală;
c) unitate națională;
a) Semnificația religioasă
Hramul împlinește același rol în viața bisericii ca și îngerul păzitor în viața particulară a credincioșilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijește de soarta ei. El veghează neîncetat pentru trăinicia bisericii în istorie, căci aceasta este mireasa lui Hristos.
Hramul ocrotește Sfântul locaș, apărându-l de calamități: foc, apă, cutremure, războaie, distrugeri, profanare și înjurături, de vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai dreptei credințe.
Hramul priveghează continuu la viața spirituală a credincioșilor, care vin cu regularitate în sfântul lăcaș, cu frica de Dumnezeu, cu credința și cu dragoste. Acestora le dă milă și ajutor, îi scapă de necazuri și nevoi, de dureri și suferințe.
Hramul Bisericii este modelul viu de urmat în pelerinajul nostru pământesc prin viața harică a sfintelor taine, prin care creștem în Hristos, intrăm în comunitate de viața fericită cu Sfânta Treime, ne îndumnezeim. Prin hram ajungem îngeri luminați în trup, una în sfințenie, după care tânjește sufletul credinciosului drept-măritor. Când credinciosul exclamă: „Mă duc la hram!”, semnificativ mărturisește – mă duc să mă unesc cu viața de har a hramului, a sfântului comemorat, să mă sfințesc și să fiu fericit!
În timp ce îngerul păzitor al credinciosului se îngrijește de salvarea unui singur suflet creștinesc, hramul bisericii ocrotește viața și se îngrijește de mântuirea tuturor credincioșilor bisericii. El strânge laolaltă conștiința tuturor credincioșilor bisericii sub stindardul izbăvitor al Sfintei Cruci, pentru realizarea supremului ideal, îndumnezeirea tuturor întru Hristos, Domnul.
Hramul desăvârșește această unitate în Hristos, a celor vii cu cei răposați. De aceea, la hram, se face pomenirea ctitorilor și binefăcătorilor sfântului locaș, ca Domnul să le răsplătească potrivit faptelor lor minunate, împlinite în viața lor pământească.