Kurzii sunt un popor fără țară. Aproape 40 de milioane de oameni sunt răspândiți între Turcia, în proporție de 40%, Iran, 25%, Irak, 15%, și Siria, până în 10% (cifrele sunt aproximative). Comunități kurde se află în mai multe alte state, inclusiv în Israel. Marea majoritate sunt musulmani sunniți. Șiiții sunt în procent mic. În Turcia trăiesc aleviții, o altă ramură a Islamului, iar yezidiții și creștinii nestorieni sunt comunități mici. Revendicarea lor națională începe în prima jumătate a sec. XIX, în timpul Imperiului Otoman. Revoltele au fost însă repede înăbușite. După Primul Război Mondial, Aliații se angajează – prin Tratatul de la Sevres (1920) – să recunoască, printre altele, Armenia și Kurdistanul în fostele frontiere din estul Anatoliei și provincia Mosul. Tratatul nu a fost ratificat. Între timp, Kemal Ataturk cucerește cele două regiuni și renegociază la Lausanne frontierele Turciei moderne. Tratatul de la Lausanne (1923) nu mai ține cont de aspirația kurzilor pentru o țară independentă. Chestiunea este reluată la Conferința de Pace de la San Francisco (1945), dar propunerea constituirii unui stat kurd nu a fost acceptată.
Urmează primul Război din Golf (1991). După ce trupele irakiene s-au retras din trei provincii aflate în nord, condițiile au fost favorabile, și astfel a apărut provincia kurdă. În 2003, i s-a recunoscut acesteia autonomia și acum are guvern, parlament, armată și simboluri naționale (steag și imn). De atunci, contând pe susținere americană, aspirația kurzilor pentru un stat al lor putea deveni realitate. Speranța le-a fost alimentată de faptul că SUA au avut nevoie de ei împotriva lui Saddam Hussein, apoi împotriva ISIS. Mai mult, au fost încurajați de faptul că au început să circule „neoficial” hărți cu Marele Kurdistan, cea mai cunoscută fiind Harta Peters, din 2006. Regele Iordaniei vorbea despre un stat kurd cu legături cu Turcia și Iran încă din 2001. Arabii (Emiratele Arabe, Arabia Saudită și Iordania) îi promiseseră lui Massoud Barzani (fost președinte al Kurdistanului irakian) sprijin pentru separarea provinciei de Irak, condiția fiind să poată instala două baze militare la Erbil și Dahuk. În acest caz, provincia Kurdistan s-ar fi declarat stat independent. În sfârșit, Benjamin Netanyahu declara, în 2017, că „Tel Aviv sprijină eforturile legitime ale poporului kurd de a avea propria țară”. Cu alte cuvinte, Israel susține crearea unui stat independent kurd. Această declarație și afirmația generalului Yair Golan că PKK nu este organizație teroristă (chiar dacă a fost contrazis de Netanyahu) au fost suficiente pentru a deteriora relațiile Turciei cu Israel. Perspectiva unui Kurdistan independent ar mobiliza populația kurdă din Turcia și ar reactiva aripa militară a PKK cu care turcii abia ajunseseră la o înțelegere. Kurdistanul irakian este curtat de toți marii jucători din zonă (Rusia, SUA, Turcia, Israel, țările arabe) fie pentru petrol, fie pentru poziții strategice, fie pentru colaborări punctuale. „Cartea kurdă” este folosită când de unii, când de alții, în jocul lor pentru supremația regiunii. Când își termină misiunea, sunt lăsați de capul lor. Așa s-a întâmplat după ce au făcut treaba americanilor în Siria. Cu toate avertismentele Turciei, acum SUA și Israel vor să-i folosească drept vârf de lance în acțiunea împotriva Iranului. De această dată, se vor mulțumi doar cu promisiunea că prețul sacrificiilor lor va fi statul independent Kurdistan…?
Dincolo de obiecțiile Turciei, ne întrebăm cât de verosimilă este realizarea statului Kurdistan. Acesta s-ar constitui, în principiu, pe provincia irakiană și eventual părți din Siria. Cine garantează că populațiile kurde din celelalte țări nu vor încerca, fie politic, fie pe calea armelor, să se unească cu patria mamă, ceea ce presupune pierdere de teritorii pentru Turcia și Iran. Există vreun semn că asemenea perspectivă poate fi acceptată? Pe de altă parte, noua entitate statală va putea face față disputelor de orice fel, care caracterizează relațiile dintre popoare în Orientul Mijlociu? Mentalitatea de clan, caracteristică regiunii, presupune că prieteniile nu durează; se schimbă repede în dușmănii și dușmăniile sunt tratate „dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”… (continuă)
