„Orice reguli consacrate…”

15 ianuarie – ziua nașterii lui Eminescu. De fapt, suntem în eroare sărbătorind-o la această dată, ba încă și declarând-o „Ziua culturii naționale”, pentru simplul motiv că am omis să translăm evenimentul de pe stil vechi, pe stil nou – corectă ar fi data de 27 ianuarie. „Mica Unire” o aniversăm la 24 ianuarie, lăsând și dubla alegere a lui Cuza în fila vechiului calendar iulian, deși s-ar cuveni marcată la 5 februarie, în vreme ce alte evenimente le evocăm efectuând fireasca și necesara corecție. Dacă ar exista o convenție care să stabilească exceptări de la regula trecerii unor sau tuturor datelor istorice la calendarul gregorian, n-ar fi un capăt de lume, dar cum nu e, iată: când aniversăm/comemorăm pe stil vechi, când pe stil nou. (Și-și, adică soluția rusească, poate funcționa și ea: în drum spre Ulan Bator, am dormit o noapte de 31 decembrie la Moscova. Dormit vorba vine, fiindcă era revelion la hotelul „Ukraina” și se clătinau becurile din pricina tropăiturilor dansatorilor cheflii. M-am întors la 12 ianuarie și am fost cazat din nou la „Ukraina”: tot revelion, aceeași hărmălaie sărbătorească, de astă dată pe stil nou!…) Având în vedere că data nașterii poetului este oricum contestată, avansându-se și alte ipoteze, se pare că, la urma urmei, n-are prea mare relevanță chestiunea calendarului: important rămâne să nu uităm că, într-un ianuarie, la Botoșani (și nu la Ipotești, cum în general se crede) a răsărit Luceafărul poeziei române. Și că, minune, s-a instituit o zi a culturii naționale! La ceas aniversar, de regulă, se practică omagierea pioasă: cârtitorii tac, laudele curg. Utilă poate fi și abordarea din celălalt unghi, încercând să ne amintim, cu necesarul sentiment de vinovăție românească, momentele triste și bizare ale receptării lui Eminescu în veac și peste veac, sub semnul supratitlului acestei rubrici, adică, „să vezi și să nu crezi!” Cartea lui Grama, „Eminescu. Studiu critic”, a apărut în 1891. Sunt bine cunoscute și intervențiile anterioare datorate lui Hasdeu și înscrise pe fondul polemicii cu „Junimea”. Antijunimistă se voia și satira „Muza de la Borta-Rece”, semnată Mihail Zamphirescu și publicată încă în 1873: „Noi suntem poeți, măi frate / Ce gramatică nu știm / Ș-orce reguli consacrate / Le călcăm, le nimicim”. Vizat era Eminescu. Macedonski își începuse atacurile încă de prin 1881, pentru a culmina cu acea nefericită epigramă, unanim dezavuată în epocă. Un oarecare N. Ținc (amintiți-vă de contemporanul nostru T.O. Bobe și de teribilismele lui publicate în „Dilema”; ex președintele Constantinescu nu se va putea spăla în veci, cu toată apa Dâmboviței, de rușinea decorării cu Medalia Eminescu taman a celor ce-l declarau pe poet… nul, total depășit, neinteresant, bun de aruncat în lada de gunoi a istoriei literaturii române…) scria, în 1875, că Eminescu și alții sunt autorii unor „versuri ciudate, în care regulile artei, ale limbei și prescrierile bunului gust sunt foarte călcate, ceea ce face ca poeziile sale să nu fie gustate și mulți cetitori să nu vază într-însele altă poezie decât pretenția de a le și numi așa.” Am putea continua, citând opinii similare datorate altor condeieri ale căror nume astăzi nu ne mai spun nimic. Dar iată-l pe onorabilul Take Ionescu; sub pseudonim, publica, tot în 1875, o satiră-farsă în cuprinsul căreia își imagina receptarea lui Eminescu în anul… 3000: „Poet în suflet, dar fără formă (…) încât se perde într-un c(h)aos de vorbe fără sens (…) într-un cuvânt, sentimente frumoase, chinuite în forme detestabile”. Să nu-l uităm nici pe Anghel Demetriescu (1903): Eminescu n-ar fi decât „un filosof ignorant, care se credea și ziarist de nevoie (…) prea mărginit ca să se înalțe până unde mândria lui îl îndemna”, osândit „a lupta fără convingere, a fi ziarist fără a iubi această meserie…” Probabil că, în ansamblul lor, toate aceste răbufniri denigratoare nu fac decât să confirme zicala „se dă cu pietre doar în pomul cu roade”… Iată și un un citat din Grama: „limba în nu puține privințe curioasă a lui Eminescu, sau viersurile lui, dintre care multe sunt tare rele, sau tropii lui, dintre care unii sunt monstruoși…” Concluzionând: nimic nu-i nou sub soare. O filiație, o legătură intimă între contestările veacului XIX și cele din mileniul 3 nu se poate însă stabili decât forțând nota și recurgând abuziv, din rațiuni oratorice, la vorba de duh „marile spirite se întâlnesc”. Mobilurile sunt, acum, altele, mijloacele de analiză și comunicare nu se compară cu primitivismul uneltelor aflate la dispoziția unui Grama, spiritul veacului este mai permisiv, tolerând draparea disprețului elitist sub faldurile bunelor intenții re-valorizatoare. Din nefericire, unii s-au lăsat păcăliți…