Orice om are o misiune pe pământ – sfinții sunt dovada vie!

Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aș fi cunoscut viețile sfinților, de multe ori aș fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda și eu mai mult”. Ne este, așadar, de mare folos să citim Viețile Sfinților, pentru că ele înfățișează diferitele experiențe și stadii ale vieții duhovnicești, iar când vom ajunge să le cunoaștem noi înșine din cercare, cele citite ne vor fi sprijin și încredințare pe calea mântuirii. La vreme de ispită, chiar și cunoașterea indirectă a vieții duhovnicești poate fi izvor de mare mângâiere, dându-ne curajul să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, dă-mi să cunosc și eu acest lucru din cercare”. Aceasta și așteaptă Dumnezeu de la noi. În marea Lui bunătate și mărinimie, Domnul nu ne silește niciodată, căci nu vrea să ne constrângă libertatea cu care El Însuși ne-a înzestrat. Hristos ne dăruiește cuvintele și poruncile Lui mântuitoare, dar ne lasă pe noi să le împlinim, să facem un experiment pentru a verifica adevărul Său și a-l statornici apoi drept singura lege a ființei noastre.
Un mod de a efectua acest experiment este să cugetăm la lucrarea lui Dumnezeu cu omul, din care cunoaștem marea cinste de care ne-am învrednicit înaintea Ziditorului nostru. Începem să înțelegem faptul că omul s-a aflat în cugetul lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1, 3-5) și că Domnul i-a purtat de grijă în chip minunat atât în Rai, cât și de-a lungul cumplitei tragedii a căderii sale. El ni L-a dăruit pe Fiul Său cel Unul-Născut, Care a venit pe pământ ca să răscumpere cu prețul scumpului Său Sânge pe omul vândut rob păcatului. Vedem din negrăita iconomie a lui Dumnezeu față de noi cât de măreață și de minunată este chemarea omului.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015)