Orice minune…

… ține fix trei zile, zice înțelepciunea din popor. Fiind vorba de înțelepciune românească, sigur că e valabilă mai ales, sau exclusiv, când e vorba despre sportivi de-ai noștri. Așadar, la Campionatul European în curs, după trei zile de nefotbal, minunea participării (și atât) românești a expirat. Sunt însă și alte reprezentante, ale unor țări incomparabil mai mici, ba și cu mult mai puțini talentați decât artiștii noștri mioritici, care ori n-au auzit zicerea, ori nu știu să numere numai până la trei. Ceea ce a reușit Islanda este nu o minune, ci doar minunat, fotbalul ei luminos fiind o încântare prin comparație cu căcănăreala noastră. A luat bătaie soră cu moartea de la Franța, dar a ieșit triumfal de pe gazon. Apropo: înainte de începerea balului, când ziceam că între Franța și absolut toate celelalte echipe e o distanță enormă, despre Franța asta, din meciul cu Islanda, vorbeam, nu despre aia letargică din cel cu amorțiții noștri. Așa cum a arătat în sfertul de finală, Franța are tot dreptul să spere la titlu. Mai are însă măcar două hopuri, dintre care primul este chiar campioana mondială, Germania. Care chiar dacă n-a arătat mai nimic până acum, e în stare oricând de orice, dovadă chiar sfertul cu Italia, în care nemțălăii au făcut ce știu ei mai bine, adică au câștigat. Iar asta deși au ratat pe rupte la departajare. Norocul lor a fost că italienii au ratat și mai dihai. Dacă pe islandezi minunea i-a ținut 4 zile, mâine vin galezii, aflați la a 6-a posibilă zi de minuni. Și zău dacă mi-ar părea rău să aud că după meciul ăsta Ronaldo n-a dormit vreo 5 – 6 nopți cu gândul la Bâle care i-a furat jucăria! Iar dacă se întâmplă și asta, nu văd cum Wales s-ar mai putea împiedica în finală, indiferent de cine ar fi, Franța sau Germania. Când ajungi acolo, dacă nu ești român, n-ai cum să nu valorifici șansă unică într-o istorie întreagă.