„Orice întoarcere este posibilă!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXXIV-a după Rusalii

Capitolul al XV-lea al Evangheliei după Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă trei parabole: Oaia cea pierdută(Luca 15, 3-7), Drahma cea pierdută (Luca 15, 8-10) și Fiul risipitor (Luca 15, 11-32). Pe de o parte, acestea constituie răspunsul Mântuitorului dat fariseilor și cărturarilor care-L acuzau că mănâncă la masă cu vameșii și cu păcătoșii (Luca 15, 1-2), iar pe de altă parte, exprimă bucuria aflării lucrului pierdut, în două dintre ele, respectiv bucuria întoarcerii omului de la păcat, în cea de-a treia.
Fără îndoială, Parabola Fiului risipitor este reflexul situației cu care se confrunta Iisus la acea vreme, întrucât ascultătorii Săi se considerau a fi în poziția fiului cuminte, care urma să decidă dacă va accepta invitația tatălui iubitor și iertător și dacă-i va împărtăși bucuria.
De remarcat este faptul că dacă la bucuria aflării oii și a drahmei pierdute participă prietenii și vecinii (Luca 15, 6 și 9), la cea a întoarcerii fiului risipitor participă doar tatăl acestuia, care pregătește un festin pe măsura bucuriei întoarcerii fiului apostat (Luca 15, 22-24).
Tatăl este imaginea lui Dumnezeu. Și dacă tatăl Îl simbolizează pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu este singurul Care cunoaște întreaga dramă interioară prin care a trecut tânărul, care rătăcise „într-o țară îndepărtată” (Luca 15, 22). Țara îndepărtată este expresia distanței incomensurabile dintre Dumnezeu și fiul nerecunoscător, – imagine a omului păcătos –, trăind în afara prescripțiilor divine, anesteziat de iluziile câștigate dintr-un trai hedonist, pur instinctual, la care aderase și care i-a fost răsplătit, după un timp, cu pașterea porcilor.
Această profesie, înjositoare și disprețuită de evrei, l-a umilit și l-a făcut să trăiască încercarea lipsei celor elementare vieții (Luca 15, 15-16). Ajunsese până acolo încât nici porcii, cărora le acorda îngrijire și protecție, nu-și împărțeau roșcovele cu el, spune versetul 16.
Pe fondul acestei asceze spirituale și materiale, tânărul „și-a venit în sine” (Luca 15, 17), recunoscându-și vina, pe care a transformat-o într-o rugăciune de pocăință formulată ad-hoc: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!” Luca 15, 18-19).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că începutul curăției este legat de mărturisirea păcatului. Iar prorocul Isaia zice: „Adu-Mi aminte ca să judecăm împreună, fă tu însuți socoteala, ca să te dezvinovățești.” (Isaia 43, 26). Da, prin pocăință, omul își poate recâștiga strălucirea sa dintru început.
Conținutul rugăciunii tânărului naufragiat, pătruns de smerenie și de zdrobirea inimii, l-a transformat și l-a determinat să ia hotărârea de a se întoarce. Așa se face că, ajuns acasă, tatăl, sensibilizat de cuvintele rugăciunii sale, l-a îmbrățișat și, totodată, l-a iertat, sărutându-l (Luca 15, 20). Un amănunt ne atrage atenția în același verset: „încă departe fiind, l-a văzut tatăl său”, indicând neîncetata așteptare a tatălui.
Tatăl este campionul unei iubiri care, deși a rămas acasă, l-a însoțit pe copilul său chiar și când acesta și-a pierdut înfierea, mergând în acea țară îndepărtată de Dumnezeu. Iubirea tatălui, prezent în mod discret, este de fapt cea care îl face să-și vină în sine; practic, este cea care dizolvă patimile din el și îl aduce la starea de „venire în sine”, ca să nu mai dorească statutul de argat, ci redobândirea calității de fiu. Din acest motiv, discursul său se oprește imediat după recunoașterea greșelii și nevredniciei.
Sinele este o sinteză între idealitate și realitate. Prin cunoașterea sinelui, existența capătă sens. Descoperindu-și sinele, omul își află sensul interior și își autentifică atributul său de ființă spirituală. Aceasta ne face să înțelegem de ce tatăl trece peste toate neplăcerile pe care i le-a pricinuit fiul său neascultător și dă poruncă – atunci când propriul copil se întoarce – să fie repus în demnitatea de dinaintea plecării din casa părintească.
Tatăl transformă cuvintele rugăciunii celui întors în opusul lor, tratându-l nu ca pe un argat, ci ca pe un oaspete de seamă. În acest sens, i-a dat cele trei însemne pe care Iosif le primise din mâna lui Faraon, atunci când l-a numit mai mare peste tot pământul Egiptului (Facerea 41, 42). Astfel, i-a dat haina cea mai bună, „cea dintâi”, simbolul redobândirii darurilor pierdute prin păcat (II Corinteni 5, 4); inelul, simbolul autorității (I Macabei 6, 15) și al logodirii cu Dumnezeu; și încălțămintea, simbolul omului liber (Ieșirea 12, 11). Cele trei însemne ale integrității, care i-au fost date îndată, sunt mărturii manifeste ale iertării, însoțite de cântece și jocuri (Luca 15, 25), de manifestări ale bucuriei reîntoarcerii fiului la masa familiei, încărcată cu tot felul de bunătăți din vițelul cel îngrășat. Nu i se cuvenea acestui fiu o altă primire mai măreață și doveditoare a iubirii părintești, căci – așa cum spune loghionul parabolei – „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 24 și 32).
Căința și întoarcerea – „venindu-și în sine … sculându-mă, mă voi duce” – sunt răsplătite cu iertarea imediată a tatălui; de altfel, tot așa procedează și Dumnezeu cu cei păcătoși. Iubirea a biruit moartea sufletească și trupească a tânărului. Și tot ea a aprins bucuria festinului, prăznuirea care jertfește vițelul cel îngrășat.
Vițelul adus în discuția parabolei, spun Sfinții Părinți, este simbolul Fiului lui Dumnezeu, iar prăznuirea este Sfânta Liturghie, la care participă adunarea credincioșilor și din care izvorăște viața Bisericii.
Căința și întoarcerea fiului risipitor primesc răspunsul iertării imediate a tatălui. I se oferă din partea tatălui acea bucurie ce sporește neîncetat. Așa este și iubirea lui Hristos Care trăiește înlăuntrul nostru.
Din păcate, atmosfera bunei vestiri a fost umbrită de atitudinea ingrată, manifestată în mod nejustificat de fiul mai mare, care a adus iubirii tatălui numeroase reproșuri, deși a fost asigurat că toate cele ale tatălui sunt ale lui (Luca 15, 31).
Într-un mod de neînțeles, fiul cel mare – devotat și statornic – se arată nereceptiv la iubirea tatălui: „Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.” (Luca15, 29-30).
Nu suportă un asemenea climat, în care trebuie să împartă iubirea tatălui cu fratele său, pe care, în urma căderii în păcat, nici nu îl mai recunoaște ca frate: „acest fiu al tău” (Luca 15, 30). Mai mult, el ar fi dorit să se veselească împreună cu prietenii lui, nicidecum cu tatăl. Prin atitudinea sa, fratele mai mare devine imaginea metamorfozată a fariseilor și cărturarilor, aparent iubitori de Dumnezeu, dar lipsiți de iubire și de compasiune față de cel căzut, care se erijează în judecătorii păcatelor celorlalți: „ți-a mâncat averea cu desfrânatele”, afirmă atotștiutor fiul cel mare (Luca 15, 30). Cu toate acestea, iubirea tatălui merge dincolo de judecata lumii și chiar de revolta fiului său.
Dincolo de această atitudine a primului născut care pe cât de statornic, pe atât de lipsit de înțelegere și iubire se arată a fi acum, ca cel care adună risipind, mezinul, prin rugăciune și pocăință, capătă strălucirea de dinaintea ieșirii sale, atât din sine, cât și din casa părintească.
Prin întoarcerea metanoică, acel comportament al său dual și instinctual devine curabil. Prin rugăciune și pocăință, singurele capabile să dizolve păcatul, și-a reiterat legătura cu Dumnezeu, cu sine, cu familia și cu semenii; din fiu al pierzării devine fiu al luminii, întru bucuria lui Dumnezeu și a îngerilor Săi (cf. Luca 15, 10).
Este ceea ce spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (Isaia 1, 18).
Lecția ținută de Iisus – prin prezentarea fiului neascultător, care în cele din urmă știe să prețuiască iubirea tatălui, și a fiului ascultător, care, prin îndreptățirea de sine, devine batjocoritor față de dragostea părintească – a vrut să-i asigure pe ascultători Săi și, prin ei, pe noi, că orice întoarcere de pe calea păcatului este posibilă, pe de o parte, iar pe de alta, că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15, 7).
Dar, oare, cine nu are nevoie de pocăință?! Răspunsul cuvenit îl vom primi în timpul Postului Mare, când vom încerca să ne regăsim obârșia înfierii noastre.
Așadar, între modelele de pocăință promovate de imnografia Triodului, un loc aparte îl ocupă fiul risipitor, căruia îi este dedicată a doua duminică a perioadei Triodului, dar și câteva tropare ale Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul.
De asemenea, am putea constata în efortul ascetic din timpul Postului Mare, de la începutul acestuia și până la Duminica Floriilor, o întoarcere cu adevărat a celui păcătos, după ani de rătăcire, la chemarea Tatălui ceresc. Or, cel ce vrea să se facă părtaș bucuriei Tatălui ceresc trebuie să se identifice cu fiul risipitor, parcurgând toate etapele întoarcerii sale: venirea în sine, conștientizarea păcatelor, părerea de rău și zdrobirea inimii, mărturisirea și cererea iertării.
Biserica – statornica și râvnita Casă părintească – este întotdeauna pregătită să ofere ospățul cuvenit în cinstea întoarcerii fiilor risipitori. De aici și actualitatea nedezmințită de-a lungul veacurilor a Parabolei Fiului risipitor.