Orice, dar fără România!

Există mărunte situații și evenimente care, fără să aibă mare relevanță în sine, te intrigă azi și le uiți mâine. Abia dacă le înșiri în ordine, ca mărgelele pe ață, și le parcurgi încă odată, de la cap la coadă, citindu-le legate între ele, observi că se condiționează reciproc, că tind spre o anume finalitate și că nu-s chiar așa de inocente și bine intenționate cum vor să pară. O astfel de operație face Dan Dungaciu în cartea cu totul remarcabilă „Cine suntem noi?” (Ed. Cartier, 2009), în care, ordonând informații diverse despre Republica Moldova, avertizează asupra rolului pe care Ungaria încearcă să și-l reasume via Bruxelles, sub patrafirul Uniunii Europene.
O întrebare de genul „ce caută neamțul în Bulgaria?”, reformulată „ce caută ungurii în Basarabia?” capătă consistență dacă așezăm în suită câteva știri, la vremea lor trecute cu vederea. De pildă: Ungaria a fost cel de al doilea stat (după România) care s-a grăbit să recunoască Republica Moldova. Mai departe: reprezentantul Uniunii Europene pentru Republica Moldova este maghiarul Kalman Mizsei. Și mai departe: primul Centru comun de eliberare a vizelor din Europa s-a inaugurat la Chișinău, în 2007 – desigur, la Ambasada Ungariei. Tot înainte: Președintele Adunării Naționale a Ungariei, Katalin Szili, a declarat: „Considerăm Republica Moldova vecinul nostru fără frontieră comună și vrem să fim purtătorul de cuvânt al Moldovei în Uniunea Europeană.”
Ambasadorul Peter Balasz a adus și argumente: „multe nume de familie din țara Dvs. seamănă cu nume de familie din Ungaria” (greu de presupus la ce s-o fi gândit; în nici un caz la Voronin, nume ce se trage din rusescul „vorona” = cioară). În fine, Vaticanul a stabilit, de comun acord cu nunțiul apostolic de la Moscova și cu ierarhii catolici maghiari, să-l numească pe Angelo Cerbi, nunțiul apostolic de la Budapesta, în același post și la Chișinău, dar păstrându-și reședința în Ungaria (nimeni nu s-o fi gândit la monseniorul Bukovski, de la București?) În 1990, prim-ministrul Josef Antal declara, mai mult ori mai puțin metaforic: „sunt, în spirit, prim-ministru a 15 milioane de unguri”; actuala politică tipică acțiunilor Budapestei (pași mici, dar bine înfipți) lasă impresia că începe să aibă în vedere nu numai totalitatea maghiarilor de peste granițe, ci și basarabenii (i)mobilizați de sloganul „orice, dar fără România!” Speculând idiosincrazia actualei conduceri de la Chișinău (vom vedea cât de actuală rămâne și după alegerile ce bat la ușă), maghiarii au ocupat, încet, încet, puncte politice cheie, de după meterezele cărora lansează proiectile budapestane drapate cu însemnele U.E.
Venit la București în calitate de reprezentant al Uniunii Europene, Mizsai a făcut câteva acre reproșuri diplomației române în numele Bruxelles-ului, deși era clară originea lor budapestană. Mai întâi, de ce acordă România atâtea cetățenii basarabenilor? Prilejuiesc îngrijorări cele circa 2500 de cetățenii acordate până acum (și în gestionarea cărora U.E. nu are cea mai mică atribuție!), dar nu deranjează zecile de mii de cetățenii ruse, acordate pe bandă rulantă și ținute secret (românii publică toate hotărârile în „Monitorul Oficial”, rușii nici nu se gândesc!) Apoi, Mizsai a urechit Bucureștiul pentru că nu semnează Tratatul cu Chișinăul, invocând tot o „alarmă” a U.E. – organism care, nici în această ordine a subiectelor, n-are interese și cu atât mai puțin atribuții.
De-a dreptul ciudate sunt elogiile pe care Mizsai le aduce politicii Tiraspolului – fapt ce i-a adus elogii în presa de limbă engleză de peste Nistru. După cum se vede, diplomația maghiară în Basarabia se străduie să facă tot ce-i stă în putință pentru a coborî barem cu un grad-două temperatura relațiilor româno-române.
Într-un fel, maghiarii se cuvin admirați: cum văd o ușă întredeschisă, cum bagă piciorul, își fac loc și se instalează – ceea ce diplomația română tot n-a izbutit să învețe. Mă tem că încă mulți ani încolo vom trăi doar cu satisfacția platonică a succesului (strict tehnic) din disputa cu Ucraina. Ceva (știu eu ce!) mă face să cred că Ungaria n-ar fi pierdut procesul de la Haga!