Orice ar crede unii, mântuirea rămâne problema omului ca om

Există câteva lucrări publicate cu referire directă la caracterul profund teologic al moștenirii scrise, lăsate posterității de profesorul Nae Ionescu. Fiindcă fără să excludă, firește, substratul și stilul său filosofic, însemnările marelui erudit găsesc în Tradiția Bisericii Ortodoxe argumente și sprijin, abordând în context interdisciplinar și intercultural o serie de probleme actuale până astăzi.
Preocuparea teologică a lui Nae Ionescu a fost împărtășită mai întâi studenților săi prin intermediul cursului „Filosofia religiei”, iar mai apoi publicului larg prin numeroasele articole de presă. Acest demers al său se ridică așadar dincolo de catedră și este ancorat în agora ideilor dinamice și în pragmatismul mundan al existenței, dovedindu-se fără echivoc un valoros excurs apologetic, revelator pentru marea operă de gândire și trăire duhovnicească a generației interbelice românești. Mai mult chiar, prin autoritatea sa harismatică, Nae Ionescu sancționează derapajele de la dreapta credință, nederobându-se nici o clipă de datoria sa față de Biserica Ortodoxă.
Atitudinea mărturisitoare a profesorului se evidențiază mai cu seamă în activitatea jurnalistică. Numărul impresionant de articole tematice și texte de opinie au apărut în mare în ziarul „Cuvântul”, dar și în alte publicații din presa interbelică românească. În ceea ce privește textele teologice, trebuie menționat faptul că au fost de asemenea recuperate în câteva valoroase lucrări, cu caracter tematic, așezate sub semnătura sa. Amintim aici două lucrări de referință care se întrepătrund: Îndreptar Ortodox și mai recenta colecție de texte, Teologia, apărută la Sibiu, în 2003. În cele ce urmează vom încerca să identificăm și să explicităm principalele puncte apologetice abordate sistematic de profesor în aceste texte.
„Pentru mântuire nu e de lipsă filosofia, ci religia…”
Una din temele fundamentale ale apologeticii ortodoxe este dialogul dintre rațiune și credință. În jurul acestui subiect își conturează profesorul mesajul unui articol, apărut la 6 septembrie 1926. Astfel, scoasă din sfera preocupărilor palpabile și de sub grijile existenței cotidiene, „mintea noastră se zbate de-a pururea în antinomii”, căutând permanent o cale de înțelegere rațională. Autorul evidențiază foarte original această preocupare, socotind-o pregătită să „îmbucătățească universul; ea (rațiunea) desface și despică totul, și numai în mintea purtătoare de Dumnezeu a ascetului începe vindecarea existenței, închiderea rănilor lumii. Antinomia este urmarea despicării universului prin rațiune; iar împăcarea și unitatea lui cea nouă nu se înfăptuiește dincolo de această rațiune însăși” (Îndreptar Ortodox, p. 29; Teologia, p. 26).
O altă temă de dialog apologetic este cea dedicată legăturii dintre filosofie și religie. Nae Ionescu arată aici că nu există în fapt o „cercetare a credințelor”, neputându-se în consecință amesteca acestea două, filosofia și religia. Mesajul generat de profesor îi vizează în mod direct pe preoți, care nu trebuie să se autoexcludă din viața liturgică prin filosofie. „Pentru mântuire – spune Nae – nu e de lipsă filosofia, ci religia. Iar viața religioasă autentică nu e posibilă în afară de Biserică. Lasă deci pentru alte ceasuri cercetarea credințelor. Refuză conștiinței tale dreptul de a fi preot. Mergi la biserică și fă ce ți se cere. Asta e Ortodoxia – singura cale a mântuirii. Restul nu e decât diletantism protestanțializat” (Teologia, pp. 36-37).
Psihanaliza nu poate explica lucrarea harului
Un alt articol, iarăși foarte interesant, este cel dedicat legăturii dintre religie și psihanaliză. În esență, profesorul urmărește două coordonate sau planuri de articulare ale acestei interacțiuni: mai întâi, viața personală a omului religios, iar în al doilea rând, fenomenul religios propriu-zis.
Pentru primul plan este pusă în discuție latura cea mai intimă a omului, sufletul lui. Atunci când sufletul este chinuit de vedenii și tot felul de ispite, psihanaliza vine cu „explicația vedeniilor, halucinațiilor”, la care suntem supuși, arătând că omul le alungă pe acestea pentru o bucată de timp „în subconștient”. Freud are în acest sens o teorie, asimilată ca fundamentală pentru această psihologie. El arată că, deși latente și „aproape moarte” în subconștientul nostru, aceste „complicații psihologice”, aceste hibe existențiale, „se ridică din inconștient, iar afecțiunile nervoase pot merge până la neurastenie și isterie”. El mai pretinde totodată că „dintre toate reprezentările care nu ne convin și care, prin urmare, sunt mai ales complicate (și refulate), cele mai supărătoare sunt cele de natură sexuală”. Pe plan religios, aceste patimi se vindecă prin post și rugăciune, noua știință a psihanalizei dovedindu-se „incapabilă să explice cauzele acestora și existența lor în viața noastră, precum și vindecarea lor la omul religios” (Îndreptar Ortodox, p. 32).
În cel de-al doilea plan, Nae Ionescu referindu-se la eros afirmă: „Conceptul de eros nu are nici un fel de limite. Dar contactul lui cu vechea sexualitate freudiană este aproape nul” (Articol publicat la 10 noiembrie 1926).
E străin Ortodoxiei să reducă religia la morală
Într-un alt articol unde analizează legătura dintre religie și morală („Misticism, fals misticism și Ortodoxie”, apărut în martie 1937), Nae Ionescu abordează problematica „misticismului și falsului misticism” așa cum le vede Tradiția Ortodoxă, dar evidențiază și scopul și impactul religiei ca disciplină școlară în școlile secundare. Problema este actuală și astăzi, amintindu-ne de repetatele variante propuse de asociațiile seculare în sensul înlocuirii religiei în curricula școlară cu disciplina etică. Poziția profesorului reprezintă un puternic argument pentru rolul pedagogic indispensabil pe care religia îl are în actul educațional. El spune în acest sens că „a afirma că se poate înlocui studiul religiei creștine ortodoxe – care uneori se luminează prin cunoașterea unor canoane – printr-o predică morală, însemnează a crede că religia se reduce la morală. Asta însă ne-ar îndepărta de adevăratul sens al Ortodoxiei și ne-ar arunca iremediabil în lagărul unui protestantism care a luat-o pe câmpii”. Pornind de aici, se face o diferență sensibilă între „trăirea religioasă, prin biserică”, și morală, prima având calitatea de scop, iar cea de-a doua de consecință. „Viața religioasă și bucuriile ei constituie un domeniu în toate felurile mult mai larg decât cel al moralei; și a reduce religia la o «predică morală», fie și cu «exemple luate din viețile sfinților», înseamnă a înlesni alunecarea spre o morală laică, a pierde sensul adevărat al Ortodoxiei și a ignora problema mântuirii, care, orice ar crede oamenii luminați, rămâne problema centrală a omului ca om” (Îndreptarul Ortodox, p. 38).
Rezumând cele de mai sus, putem spune că Nae Ionescu s-a dovedit a fi un artizan al descoperirii adevărului autentic în mijlocul unei societăți de multe ori în pervertire și moralmente în derivă. Geniul său filosofic îmbracă valențele apologetice ale unei mărturisiri ortodoxe în duhul sfintei noastre Biserici. Pentru el, adevărata cunoaștere vine din iubire și iubirea este cel mai profund „act de cunoaștere” a lui Dumnezeu. În această continuă descoperire metafizică, profesorul exprimă silogistic necesitatea depășirii individualismului în cunoaștere, printr-o trecere dincolo de „nu știu ceea ce văd, ci văd ceea ce știu”. Iubirea creștină oferă întru totul această imensă posibilitate ca „tot ceea ce ești tu să fie absorbit de Dumnezeu, ținta întregii tale activități; încordarea ta de fiecare clipă să tindă numai spre Dumnezeu, înspre acest centru de orientare al puterilor tale” (Teologia, p. 46).
(Pr. Ioniță Apostolache , Ziarul Lumina)