Ori bec, ori foraiber!

Se împlinesc, în acest septembrie, 110 ani de la nașterea lui Sandu Darie (când murit, la Havana, în 1991, s-a decretat doliu național). Ce se știe, la noi, despre Darie? Mai nimic. L-am cunoscut la el acasă, în Cuba, când tocmai împlinise 65 de ani. A văzut lumina zilei la Roman, a studiat dreptul la Paris, se înscrie voluntar în armata franceză, nimerește, nici el n-a prea a înțeles cum, în Antile și devine, din 1945, cetățean cubanez. Este considerat, alături de Vasarely și Schöffer, precursor al „artei cinetice” (vezi „Naissance de l’art cinétique”, de Frank Popper, Paris, 1967). Expune la New York, Veneția, în Brazilia, Japonia, Franța, intrigând și atrăgând mereu publicul, obținând repede recunoașterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicționarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl caracterizează mai mult decât elogios: „sugerează universul industrial desfășurat în spațiul cosmic”. În apartamentul său din cartierul Vedado, Sandu Darie m-a întâmpinat cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în același timp, să privesc o „structură spațială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume… să…să… Și el și soția sa (ardeleancă) vorbeau impecabil românește și aveai mereu senzația, amplificată și de ambianța profund românească a apartamentului, că te afli undeva, într-un atelier din Iași, după care vei lua tramvaiul 11, spre a continua discuția poate la „Bolta rece”. Casa îi era plină de năstrușnicele „structuri spațiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să re-creeze. Gioconda intangibilă și imobilă se acordă tot mai puțin cu ritmurile și sensurile vieții moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianță imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele și, în același timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile și combinațiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viață, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea și imaginația celui ce o contemplă. „Tot spectacolul – continuă Darie – apelează la metaforă, iar metafora lizibilă te ajută să sugerezi infinit mai mult și mai profund decât comunicarea simplă”. Între ecran și sursa de lumină, filtrul programat înfiripă un balet policrom, creând senzația mișcării, curgerii, devenirii. Precursor al „artei lumino-cinetice”, a mizat constant pe lumină și culoare – și aici intervine episodul amar-hazliu la care am fost martor, în casa lui, acum aproape 50 de ani. Voia să-mi arate „structurile transformabile” în mișcare, cu efectele de lumină programate. Fiecare piesă avea nevoie de minimum o sursă de lumină – care nu putea fi decât un bec (pe atunci nu existau leduri), și de aici încolo povestea alunecă în penibil. În Cuba anilor ’60-’70, totul „se dădea” pe cartelă, fiecare familie având dreptul, semestrial, la o piesă dintr-o „grupă de produse”. Care includea, să spunem, o șurubelniță, un foraiber, o clanță, un bec, un abajur, o siguranță. Programat alfabetic, cumpărătorul putea alege unul din produsele de pe listă. Dacă opta pentru abajur, nu mai putea achiziționa foraiber. Când îi venea rândul, se întâmpla să nu se găsească decât șurubelnițe și clanțe. Lua ce apuca, cu nădejdea că va putea schimba cu cineva clanța pe un bec – slabă speranță, becurile erau cele mai căutate, așa că Darie rămăsese de câteva luni fără nici unul cu dulie mică funcțional. A sunat la un vecin, care, mormăind (se vede că nu era deranjat pentru prima oară), și-a scos becul de la veioză și i l-a împrumutat pentru jumătate de ceas. După care, artistul a tot înșurubat și deșurubat prețioasa sursă de lumină, spre a învia rând pe rând ciudatele și tulburătoarele sale construcții cinetice. Asta era Cuba de atunci, „tierra mas hermosa que ojos humanos han visto” (cum a descris-o Columb)… Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scoteau din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă țărănească de tors, amintire transilvană în apartamentul soților Darie, din Vedado, Havana, Cuba. Visul ce mi l-a destăinuit Darie – să încerce un spectacol de sunet și lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău – a rămas neîmplinit. Despre acest mare precursor al plasticii moderne, la noi nu se știe mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziție cu „structuri spațiale” marca Darie în România s-ar impune, chiar cu atât de vinovată întârziere. Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi, se mai găsesc…Agențiile de turism oferă acum excursii în Cuba. Călătorul s-ar cuveni să știe că multe din sculpturile ce împodobesc Havana, din păcate, neinscripționate (turnul de lumini din „Amfiteatro flotante”, muralul „Dia y noce”, „La Columna de la vida”ș.m.a.) le-a creat românul Sandu Darie.