13. Este cifra care se leagă ca un blestem de viața lui Florentin Plai, acum un bărbat de 36 de ani, din Siret. La vârsta de 7 ani a fost abandonat și a ajuns în Spitalul de Neuropsihiatrie de la Siret, cunoscut de toată lumea drept Orfelinatul Groazei. Următorii 13 ani și i-a petrecut aici, într-un mediu presărat de abuzuri, foamete și bătăi. A fost unul dintre locatarii camerei cu numărul 13 din Casa Groazei, iar acum se uită, poate pentru ultima dată, la geamul de unde privea lumea din exteriorul gardului și la care tânjea să ajungă. Dorea să ia contact cu libertatea, să meargă la biserică și să vadă cum e să ai o familie adevărată. Și a mai visat ca unul dintre străinii care au ajuns la Siret după 1990 să-l înfieze și pe el, pentru a ajunge într-o altă lume. Una pe care a reușit să o vadă mult mai târziu și care i s-a înfățișat incomparabil mai bună față de ceea ce-i ofereau camera 13 și infirmierele care lucrau în Casa Groazei. O parte dintre aceste visuri de copil i s-au îndeplinit, dar la unele încă se mai gândește cu nostalgie.
Amintirile din cei 13 ani petrecuți în prizonierat nu sunt dintre cele mai plăcute, iar acum, când se uită la demolarea clădirii, speră să scape de coșmarurile care-l mai bântuie uneori.
„Asta era dorința oricui, să nu locuiască aici”
Culmea ironiei, după 13 ani petrecuți în Orfelinatul Groazei, Florentin Plai a ajuns să locuiască la doi pași de clădirea în care i s-au furat copilăria și tinerețea. Oricât ar încerca să uite anii petrecuți acolo, nu poate să o facă. Demolarea fostei cazărmi militare din perioada austro-ungară pare soluția cea mai bună pentru ca timpul să estompeze din tristele amintiri.
„Eu de mic copil am crezut că viața este crudă. Mă gândeam să scăp de aici, cred că asta era dorința oricui, să nu locuiască aici”, a mărturisit Florentin Plai.
Fiecare flash din viața de internat al Casei Groazei este ca un cuțit care se răsucește într-o rană mereu deschisă.
„Dacă eram pedepsiți nu ne dădea mâncare, întâi mâncau infirmierele și apoi ajungea mâncarea la masa copiilor, erau și copii bătuți, și abuzuri, a fost foarte greu”, sunt asocierile invariabile din mintea lui Florentin Plai.
Cei 13 ani petrecuți în spatele zidurilor groase au fost cât o veșnicie pentru băiatul lăsat pradă unui sistem crud. Își amintește locul fiecărei cărămizi, unde era soare și unde era umbră, dar și cum erau distribuiți colegii de suferință: copiii mici care se hrăneau la biberon, școlarii, tinerii invalizi din cărucioare, dar și cei pe care nu trebuia să-i vadă nimeni, la subsolul clădirii.
“Erau cățărați pe gratii săracii, de foame, că nu aveau ce mânca”
Imaginile din Orfelinatul Groazei au rămas întipărite nu doar în memoria celor care au fost internați aici. Oamenii din Siret își amintesc cu strângere de inimă imagini desprinse parcă din filmele horror.
„Îi țin minte când erau cățărați pe gratii, se cățărau aici săracii, de foame, că nu aveau ce mânca, plângeau, era un dezastru pentru ei. Era o jale cu J mare ce se întâmpla aici pentru niște copii amărâți. Era mai rău ca la închisoare, și acolo le mai dădea drumul în libertate, dar aici nu”, a rememorat Liliana Cârdei.
Chiar dacă mulți dintre sireteni nu au intrat niciodată în Spitalul de Neuropsihiatrie, imaginile pe care le-au văzut în diferite reportaje tv și poveștile pe care le-au auzit, de multe ori chiar din gura celor maltratați, i-au convins că imobilul trebuia dărâmat.
„Au fost mulți copii chinuiți aici, chinuiți groaznic, aici a fost casa groazei”, a concluzionat Aurel Gurcăl, un bărbat care locuiește la doi pași de clădirea aflată acum în demolare.
Adrian Popoiu: „Toți se bucură că se dărâmă această clădire”
Demolarea Orfelinatului Groazei a început în urmă cu aproximativ două săptămâni, după ce Consiliul Local Siret a aprobat suma de 140.000 de lei necesară acestor lucrări. Primarul din Siret, Adrian Popoiu, recunoaște că această clădire este asociată cu o casă a groazei și a fost o pată neagră pentru tot orașul, iar demolarea ei a fost un gest către normalitate: „Toți se bucură, nu am auzit pe nimeni dintre foștii beneficiari să aibă o strângere de inimă sau să privească cu jind la acea clădire, toți se bucură și spun că este un pas de care orașul Siret avea nevoie”.
Poate cei mai îndreptățiți să se pronunțe sunt chiar oamenii a căror viață a fost influențată în mod ireversibil de anii petrecuți în acea clădire.
„Nu-mi pare rău că se dărâmă. Chiar glumeam și spuneam că vila mea de sus se dărâmă”, a spus cu o ironie amară Florentin Plai.
Chiar dacă nu ar fi fost demolată, clădirea care a adăpostit Orfelinatul Groazei s-ar fi prăbușit singură. Muncitorii care lucrează aici sunt de părere că multe zile nu ar mai fi avut în condițiile în care nu se investeau sume importante pentru reabilitare.
„Era degradată în ultimul hal, nu se mai putea locui și după câte am înțeles au venit investitori care să o cumpere, dar nu au mai avut posibilitate să facă nimic din ea”, a precizat unul dintre muncitorii care lucrează la demolarea clădirii.
A fost închisoare pentru copii și tineri timp de trei decenii
Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, înființat în anii 1967-1968, odată cu interzicerea avorturilor în România comunistă, a fost cea mai mare instituție de psihiatrie infantilă din țară, cu peste 2.000 de copii și tineri. Oameni din toate colțurile țării s-au descotorosit aici de copiii cu probleme psihice, cu handicapuri fizice, dar și de cei fără nici o problemă, dar nedoriți. În spatele porților mari și al zidurilor, s-au petrecut abuzuri greu de imaginat, dezvăluite după 1990 de imagini filmate de străini și confirmate de copiii care au fost ținuți ca niște prizonieri periculoși.
Clădirea care se demolează acum are o suprafață de 3.150 de metri pătrați, iar inițial a fost cazarmă militară.
