Oratori, retori și limbuți

Nancy Astor, adversară a lui Churchill în Camera Comunelor, aduce cafeaua și nu-și poate reține o replică acidă: „Winston, dacă aș fi soția ta, ți-aș pune otravă în cafea!” Churchill îi răspunde sec: „Nancy, dacă aș fi soțul tău, aș bea-o!” Este una dintre sutele de povestioare cu haz și tâlc atribuite fostului prim-ministru britanic, pe care Richard Nixon îl considera „cel mai mare om al vremii noastre”. Le puteți citi într-o cărțulie recent apărută la Ed „Humanitas”, intitulată „Vorbele de duh ale lui Winston Churchill”. Autorul, James C. Humes, își motivează convingător demersul: „alături de Biblie și de Shakespeare, Churchill este cea mai frecvent folosită sursă de citate”, iar popularitatea lordului Amiralității a atins asemenea cote încât o scrisoare trimisă din America de sud de o fetiță de 9 ani, cu adresa eliptică „celui mai mare om din lume”, a ajuns, fără timbre, la Hyde Park nr.28, tocmai când „andrisantul” își sărbătorea cea de a 90-a aniversare.
O formidabilă carieră politică (a intrat în Parlament în 1900 și s-a retras în 1964!), dimpreună cu o înzestrare de om al Renașterii (a fost, în egală măsură, istoric, ziarist, sportiv de performanță, scriitor, inventator, militar, om de stat, cioplitor în piatră, pictor – are tablouri expuse la Louvre, sub pseudonimul Charles Morin!) l-a menținut tot timpul în prim-planul interesului general.
Chiar dacă s-a învrednicit de un Nobel pentru literatură (oare-l obținea și dacă pierdea războiul?), dimensiunea cu adevărat revelatoare pentru personalitatea lui Churchill a rămas oratoria. Aici, de altfel, și voiam să ajung, spre a constata că-s în curs de dispariție nu numai specii de plante și animale, păduri, ghețuri, resurse energetice, principii morale, ideologii, ci și oratoria ca gen literar. Cine-și mai construiește, astăzi, discursul parlamentar precum Churchill, după clasica regulă exordiul-propozițiunea-diviziunea-narațiunea-argumentația-perorația? Churchill a fost numit „suprem artizan al limbii engleze” – și asta în primul rând datorită „marilor discursuri” ținute în timpul războiului, dar și spiritului său ludic, concretizat într-un umor de excelentă calitate, în cultivarea paradoxului și a jocurilor surprinzătoare de cuvinte. Lucra nopți întregi la textul unui discurs și, într-un fel, avea să influențeze oratoria a cinci președinți americani, fiindcă marele său admirator și emul, James C. Humes (autorul cărții la care ne referim) a fost cel care avea să scrie discursurile lui Eisenhower, Nixon, Ford, Reagan și George Bush. Churchill și le scria singur.
Mă-ntreb în ce măsură lecția lui (în primul rând performanțele oratorice i-au asigurat supraviețuirea politică) interesează clasa politică de la noi. Discursurile parlamentarilor români sunt, de regulă, terne, plicticoase, vindicative și întemeiate pe șuvoi neostoit de vorbe (mitralierele Boc și Geoană par a avea muniție verbală la nesfârșit, în cadență etern accelerată), în dauna conceperii clasice și înțelepte a discursului, ce ar putea deveni și mai economicos, și mai pertinent. Nu mai vorbesc despre lipsa totală de umor a amândorura (Boc pare un Buster Keaton ediția 2009), în pofida unei tradiții parlamentare autohtone din care n-a lipsit niciodată floreta spiritului, replica savuroasă, contrele cu haz și miez.
Cine citește discursurile parlamentare ale lui Petre Andrei (Ed. „Ancarom”, 650 pag. în format mare) are prilejul să ia cunoștință de disputele din anii ’27-’33, deloc terne, sclipitoare, spirituale, deși aveau printre protagoniști persoane sobre de tipul lui Iorga, Const. Stere, Pamfil Șeicaru, Mihail Ralea ș.a. Dar ce mai contează puterea de convingere a retoricii acum, când hotărârea este luată cu mult înaintea începerii dezbaterilor?
Istoria oratoriei i-a reținut, printre marii vorbitori, pe Demostene, Cicero, Robespierre, Churchill, Martin Luther King, Hitler, Mussolini, Allende, Fidel Castro. Pe ultimul l-am ascultat la fața locului, în Piața revoluției din Havana, urmărindu-i un discurs de peste șase ore. După audiția căruia îmi iau îngăduința să nu-l consider cine știe ce orator. Mai degrabă limbut: Fidel vorbește frumos, cu patos, utilizează mijloace actoricești de efect, dar de spus spune puține, într-un nesfârșit „salsa” (sos) cubanez: întreg discursul putea fi condensat fără nici o pagubă în cel mult jumătate de oră. Nu cantitatea de vorbe, limbuția, adică, validează oratorul!
Închei tot cu o șotie a lui Churchill: întrebat ce nu-i place în USA, a răspuns fără ezitare: „hârtia igienică este prea subțire și ziarele, prea groase.”