Ora la care scriitorul tace

Vine un moment când nu mai ai forță să te indignezi. Un moment în care sunt atât de seducătoare lehamitea și indiferența ce decurge din ea încât pur și simplu te scufunzi în toate apele care au culoarea înecului. Am încercat permanent prin scrierile mele să definesc sau să aduc în conștiința colectivă o altfel de atitudine. Față de cei din jur. Față de viață. Față de societate. Față de cei care ne conduc. Față de sclavia în care ne ducem zilele.
Prin tot ceea ce am spus și scris am făcut o pledoarie pentru bun-simț, pentru valori normale, pentru literatură în general și pentru cea SF în special. Pentru medicină. Niciodată nu am pus în centrul preocupărilor mele altceva decât ființa umană. Din dragoste de oameni. Din respect pentru fenomenul ăsta ciudat de pe planeta Pământ. Viața.
E momentul să stăm la taifas, dragi cititori. Am realizat ceva? Am schimbat ceva? Am reușit să ne modelăm unii pe alții? Vă regăsiți în vocea mea și a altora care au curaj să spună lucrurilor pe nume? Am reușit să ieșim din amorțeală sau ne batem cu morile de vânt într-un dans ce pare ridicol din anumite perspective?
Voi sunteți cele mai importante persoane. Voi, cei care desfaceți paginile ziarului sau care urmăriți online site-ul. Pentru voi am scris. Pentru voi am pus idei în cuvinte. Așa cum m-am priceput. Unii spun că bine. Alții m-au acuzat că tot ceea ce fac e doar o goană pentru vizibilitate. Că sunt superficial. Că sunt arogant, misogin și, Da!, o să râdeți, dictator.
Vă întreb pe voi, cei care mă citiți: mai penetrează cuvântul scris? Mai au sens luările de poziție în spațiul public? Spațiu, care, așa cum știți, e invadat de o mare majoritate de semianalfabeți cu opinii despre orice. Mai putem face educație? Mai putem cultiva o opinie publică sănătoasă?
Că vrem, că nu vrem, avem un nivel de trai infect. În fiecare zi suntem obligați să alergăm pentru a putea la sfârșitul lunii să plătim dări pentru un stat care împarte apoi cum vrea el. După criterii doar de el știute. Ce mai contăm noi, cei care scriem, într-o țară în care educația și sănătatea sunt priorități doar pe hârtie? Vrăjeală de campanie electorală. Atât.
Mai avem noi, cei care folosim cuvinte, vreo motivație? Mai avem vreo satisfacție? Suntem noi în stare să vindecăm o plagă care din păcate se întinde la toate nivelurile societății? Putem noi să mai trezim pe cineva din viața aproape vegetală în care se complac mulți?
Mai există speranță pentru bun-simț? Pentru decență? Într-o țară în care fiecare alege să nu conteze, cum și mai ales cine poate cultiva valorile astea? Tragem cortina peste tot și lăsăm să se așeze praful peste meleagurile astea? Au copiii noștri viitor doar peste graniță? Sunteți mândri de țara pe care le-o lăsați moștenire? O țară sufocată de nepăsare. De anormalitate. De oameni nepotriviți în posturi nepotrivite. De farmacii, supermarketuri și mașini scumpe. O țară în care nimeni nu mai este credibil. Și asta mi-o asum și eu.
Poate e total atipic articolul, dar chiar îmi doresc feedback-urile voastre. E ora la care scriitorul tace. Aveți cuvântul, dragi cititori. Vă ascult cu mare atenție.