Vecinii de scaun din avion, ca și rudele, nu ni-i alegem noi, ci ni-i dă Dumnezeu. Așa mi-am spus fix acum o săptămână, joia trecută, când, pe zborul Bruxelles – București, mi-a fost dat să mă trezesc, pe un rând de două locuri, alături de Guido Podesta – milanez get-beget, euro-parlamentar provenit din partidul Forza Italia al lui Berlusconi, vicepreședinte al Parlamentului European, personaj de vază al grupului creștin-popular din PE și totodată co-președinte al Comitetului Mixt România – Uniunea Europeană. Domnia sa se afla acolo ca parte dintr-o mică delegație ce tocmai venea spre București.
Am făcut prezentările de rigoare – ca oameni ce urmau să se suporte vreme de peste două ore și jumătate -, ne-am legat centurile de siguranță și am început să schimbăm amabilități. Dar, pentru vecinul meu amabilitatea supremă a fost să discute despre România. Aș spune chiar că o făcea cu plăcere. Mărturisesc că nu aș fi deschis subiectul – a făcut-o vecinul meu, tocmai spunându-mi că trecuseră abia două săptămâni de la ultima discuție pe care o avusese cu Traian Băsescu. „Și știți ce i-am spus lui Bazescu?” – m-a întrebat Podesta (vă dați seama, eu nu aș fi cutezat să-l întreb). „I-am spus că stabilitatea politică este o condiție obligatorie pentru ca totul să meargă foarte bine. Știu că s-a mai vorbit despre alegeri anticipate și alte chestii de-astea, dar cred că ați face bine să le uitați”. Omul vorbea degajat, ca și cum am fi schimbat impresii despre un meci de fotbal interesant. „România are o șansă rară, nu o poate rata; ba chiar poate-i va împinge puțin de la spate și pe bulgari” – a mai adăugat. „La noi, lumea deja începe să se teamă că nu vor fi suficiente proiecte care să absoarbă fondurile ce vor veni după aderare…” – am zis și eu, ca să duc discuția pe un teren tehnic. „N-ar fi o noutate – a spus Podesta -, și Italiei i-au trebuit ani mulți până a învățat să folosească banii europeni; la fel și Spania, Portugalia sau, mai recent, Polonia. Sunt experiențe din care se poate învăța. Totul se poate învăța pe lumea asta – și în bine, și în rău.”
„Corect!” – mi-am spus în gând, făcând loc stewardesei ce tocmai ne servea cu apă plată și suc de roșii. Și, ca să fiu sincer până la capăt, optimismul lui Podesta mi-a prins bine. Cu toții ne temem că poate aderarea la Uniunea Europeană va fi o nouă formă fără fond, ca racilele noastre tradiționale vor dăinui cu toate – ba încă unii dintre noi nu se feresc să spună că, foarte probabil, vom strica și ce e bun în UE! Drept care prinde bine să afli că și alții au avut, altădată, aceleași temeri.
Ce mi-a spus mie în acea discuție degajată, Guido Podesta a spus, în seara aceleiași zile, și presei române (deci, povestind cele de mai sus, n-am comis nici o indiscreție). Problema este alta: cum spuneam, vecinii (cei de scaun în avion, cei de pe hartă etc.) ți-i dă Dumnezeu. Mai departe, restul trebuie să-l facem singuri. Și înainte de aderare, dar mai ales după.
