Optimism românesc

Cele două moduri de a privi România, dinăuntru și din afară, au început să interfereze. Obsedantele critici cvasixenofobe pe care le primesc, cel mai adesea nediferențiat, românii strămutați prin toată Europa au început să se audă și în mediul autohton. Astfel, capcana generalizării necumpătate îi cuprinde și pe cei care ar trebui, prin „tehnica” exemplului viu, să o contrazică. Am dobândit obișnuința de a eticheta disprețuitor diverse neputințe caracteriale, de care nu suntem nici noi înșine întru totul vindecați, cu discursul indignat, fatalist și depreciativ de tip „Așa e în România!”, „Așa sunt românii!” sau alte formulări cu expresivități și mai triste. Oare nu este o atitudine ipocrită, dincolo de a se dori una moralizatoare? Nu cumva ne este mai accesibilă „căutarea cu frenezie a defectelor”, vorba lui Mircea Eliade, decât luciditatea unei strădanii (auto) pedagogice salutare? Nimeni nu vrea să scuze, injust, tarele de comportament ale confraților de lângă noi ori ale celor care au mers, mânați de neajunsuri insuportabile (unii) sau persuadați de mirajul unui câștig facil și ignobil (alții), în străinătate, și nici să nesocotească prejudiciul de onoare pe care îl resimte restul nației de pe urma unor exemple dezavuabile. Însă acest gen de diagnostic cu aspect de lamentație inertă a devenit o modă, un reflex contraproductiv cu efect bumerangic. Rușinea de noi înșine și tonul autoimprecativ adoptat în fața „oglinzii” pe care contactul social cu Europa ne-o arată au în cele din urmă un pervers efect inhibitoriu asupra poporului român. Qui prodest? Mai degrabă, cu asumarea sinceră a unei anumite stângăcii a moravurilor, inerentă primei interacțiuni masive cu lumea occidentală, ar trebui să depășim stadiul blamării distanțate a conaționalilor noștri care, tributari unei educații deficiente, pică testul probității și al manierelor civice pe meleaguri străine. Extremele unei dialectici persistente, idilizarea psihologiei și a ethosului mioritic, pe de o parte, și urâțirea depresivă a realităților interne pe fondul unor culpabilizări pătimașe, pe de alta, ar trebui cumva temperate printr-o analiză obiectivă a perspectivelor, urmată de un impuls revitalizant. Pe lângă eșecurile sale perpetue, unele într-adevăr exasperante, România merită creditul reconstrucției, mai întâi pe fundamente morale și, apoi, firește, pe unele socio-economice. Efortul de a redescoperi frumusețea clasică de caracter a românului, creștin, franc și omenos din fire, nu este atât de descurajant pe cât îl arată unii.
Tineri așteaptă argumentul de bun-simț care să-i țină în țară
Țara noastră de valahi, moldoveni, ardeleni, olteni și bănățeni neaoși are încă virtuți genuine cu care să învingă defetismul pandemic al societății europene actuale. La fel cum deține un potențial economic, peisaje și resurse naturale demne de luat în calculul unei valorificări viabile. Nedescoperiți sau mai bine zis ne- „mediatizați”, oameni de remarcabilă consistență intelectuală grădinăresc, cu modestia lor strălucitoare și rarisimă, straturile culturii naționale. Tineri inventivi și dinamici așteaptă argumentul de bun-simț care să-i țină în țară. Oameni care nu și-au pierdut cultul onorabil al muncii și-ar pune oricând brațele și priceperea în slujba unui viitor mai bun. Trebuie doar să (con) lucrăm toți, de la vlădică la opincă, fără prejudecăți sumare și scepticisme cronicizate, la reabilitarea ei, acolo unde este cazul. Pentru că, repet, nu în toate privințele suntem falimentari. Există opinii favorabile nouă, întemeiate, și nu puține. Străinii care vizitează România ne descoperă apanajele, onorante, pe care noi le ignorăm blazați. Și totuși, vizita și aprecierile lor nu ne îndeamnă la introspecție și judecată mobilizatoare de sine. Hiatusul axiologic pe care modernitatea îl cultivă la nivel doctrinar în raport cu tradiția nu este inatacabil, ci doar vizibil deconcertant pentru noi. Prin urmare, neocontextualizarea valorilor creștine nu presupune și alterarea lor. Principiile evanghelice nu sunt anacronice, ci doar neasumate. În imuabilitatea de sorginte divină stă veșnica lor prospețime cu care întâmpină viața. Toate aceste realități își așteaptă un nou început. Depinde doar de noi să-i dăm curs. Frumos și încurajator sună o zicală românească: „Începutul este jumătate din drum”.
(Pr. Marius Daniel CIOBOTĂ)