La cei 68 de ani ai săi, frigurile de afară nu-l sperie câtuși de puțin. A trăit ani în care trebuia să suporte până la minus 47 de grade Celsius. A petrecut opt ani în Mongolia, țară în care a avut parte de experiențe unice. Se recomandă simplu Ilie Cvasniuc, dar nu se supără când prietenii îl strigă „Mongolul”. Pentru Ilie Cvasniuc experiența în Mongolia, o țară despre care nu știa decât că l-a dat pe Gingis Han, a început în 1981. Tehnoforest, societatea care se ocupa cu importul și exportul de material lemnos în România Socialistă, căuta oameni pentru a-i trimite în îndepărtata Mongolie, de unde se aduceau bușteni și cherestea.
Vorbitor de limbă rusă, o condiție esențială pentru a putea fi recrutat, Ilie Cvasniuc a reușit să convingă, iar câteva săptămâni mai târziu își făcea bagajele.
„Am plecat în toamna lui 1981 în calitate de tehnician. Eram împreună cu un inginer, iar înainte mi s-a spus că trebuie să-mi iau haine foarte groase. Am zis că nu poate fi mai frig decât la noi. Era începutul lui noiembrie și la București ziua erau câteva grade peste zero. Când am aterizat la Ulan Bator am înțeles că aveau dreptate cei care îmi recomandau hainele groase, afară erau minus 15 grade Celsius”, și-a amintit Ilie Cvasniuc primul contact cu țara unde avea să stea opt ani, cu întreruperi de câteva luni, „pauzele” de casă, soție și cei doi copii.
Adaptare dificilă
Despre prima iarnă mongoleză, suceveanul spune că a fost cea mai grea din viața sa. Adaptarea s-a dovedit greoaie, temperaturile scăzute fiind aproape imposibil de suportat.
Trimis în munți, în sectoarele de exploatare a lemnului de la granița cu fosta URSS, Ilie Cvasniuc a intrat direct la minus 25 de grade Celsius, pe timp de zi, pentru că noaptea temperaturile coboară până la minus 37 de grade Celsius.
„Am rămas uimit de ce era acolo. Eu și colegul meu român, îmbrăcați cu câte trei perechi de pantaloni foarte groși, cu haine peste haine, cu căciulă de blană, nu rezistam afară decât cel mult 15 minute. Făceam cu rândul, câte 15 minute afară la recepție și apoi 15 minute înăuntru pentru a ne încălzi. În schimb, un coleg rus, venit din Siberia, stătea afară zi lumină, fără mănuși și cu capul descoperit. Nici astăzi nu-mi dau seama cum rezista”, a descris Ilie Cvasniuc prima iarnă din Mongolia.
„Taxiul mongol”
Muncitorii care lucrau la exploatarea lemnului erau, de regulă, localnici. Pentru că în zonă nu era suficientă forță de muncă, mulți muncitori forestieri veneau din satele lor. Și cum mașinile erau rarități, la locul de muncă se ajungea călare.
„În fiecare dimineață veneau călare, de la 10-15 km poate chiar și mai mult. Legau caii, sau taxiul mongol, cum le spuneam noi, europenii, de un lemn, exact ca în filmele cu cowboy și apoi plecau în pădure. La amiază își luau calul și plecau acasă la masă, iar după ora de pauză reveneau la sediul exploatării pentru ca seara să plece din nou spre locuințele lor”, a detaliat Ilie Cvasniuc.
Din cauza gerului, și mașinile arătau ciudat. Pentru a proteja motoarele, boturile erau acoperite cu piei de animale. Circulația, inclusiv cu mașinile încărcate cu bușteni, se făcea pe albiile râurilor, unde grosimea gheții pe timp de iarnă era chiar și 1,5 metri.
Fără baie, radio și telefon
Condițiile de viață din exploatarea minieră erau extreme. Pe o rază de 60 de km nu exista nici un magazin, iar aprovizionarea se făcea săptămânal din Darhan, un orășel cu aproximativ 20.000 de locuitori.
„Eram rupți de lume în acel loc. Radio nu exista, telefon nici atât, iar despre televiziune nici că se putea vorbi. Astea erau însă cele mai mici probleme ale noastre”, a dezvăluit Ilie Cvasniuc.
În primii ani de experiență în Mongolia suceveanul făcea baie o dată pe lună, când se întorcea la Ulan Bator.
„Era o adevărată binefacere. Mă simțeam ca un nou-născut după baie”, își amintește Ilie Cvasniuc.
Mai târziu, când și-a făcut prieteni printre ruși, băile s-au înmulțit, câte una pe săptămână.
„Mergeam la băile rusești, dar pentru că eram prea mulți ne programam pe ore. Zilele de sâmbătă erau destinate curățeniei corporale”, a spus suceveanul.
La pescuit
Monotonia zilelor libere era spartă cu partide de pescuit. Se mergea atât vara, cât și iarna. Pentru a putea sparge gheața de peste un metru grosime formată pe râurile din zonă, Ilie Cvasniuc și prietenii săi au confecționat un sistem artizanal de tipul unui sfredel.
Pentru o copcă cu diametrul de aproximativ 15 centimetri se muncea aproape jumătate de oră.
„În general prindeam știucă sau biban, pești de câte 3-4 kg. Secretul este că mongolii nu mănâncă pește din cauza religiei și astfel puteau crește la dimensiuni mari. Iarna, din cauza frigului puternic nu rezistam foarte mult, dar nici nu era nevoie pentru că peștele trăgea rapid. În plus, îi aveam alături pe prietenii din Siberia, adevărați experți în pescuitul la copcă”, a povestit Ilie Cvasniuc.
La grătar pe Lacul Baikal
Temperaturile extrem de scăzute fac adevărate minuni în zonă. S-a convins și Ilie Cvasniuc. La un sfârșit de săptămână unul dintre prietenii ruși i-a propus să meargă la un grătar pe Lacul Baikal, mai ales că pașaportul de serviciu pe care îl deținea îi permitea să călătorească în URSS fără opreliști.
Ce a văzut acolo i-a depășit imaginația.
„Erau 20 sau 30 de autobuze care stăteau pe mijlocul lacului. Direct pe gheață se făceau grătare, se cânta și se dansa. Nimeni nu avea nici o teamă. Mai târziu am aflat că gheața avea și peste 2 metri grosime, era imposibil să se rupă”, a descris suceveanul modul în care rușii se distrau.
Excursii la Beijing, la 1.400 de km
Dacă în timpul șederii în exploatarea forestieră din munți modalitățile de recreare erau limitate, în schimb, la Ulan Bator existau mai multe oportunități. Printre acestea și excursiile în China. Ilie Cvasniuc a făcut două excursii până la Beijing.
„Se mergea o zi și o noapte cu trenul. Era o distanță foarte mare, aproximativ 1.400 de km. La sosire ne aștepta un reprezentant al Ambasadei României în China care ne ajuta, pentru că era dificil să te descurci într-un asemenea oraș imens și fără să cunoști limba”, a arătat suceveanul.
În capitala chineză se stătea între 5 și 7 zile, după care urma revenirea la Ulan Bator cu cumpărăturile de rigoare. La granița dintre cele două state trenul staționa câte 3-4 ore. Timp suficient pentru turistul Ilie Cvasniuc să viziteze Marele Zid Chinezesc, o construcție care l-a impresionat în mod deosebit.
Geruri urmate de vânturi
Cea mai geroasă iarnă pe care Ilie Cvasniuc a prins-o pe teritoriul Mongoliei a fost cea din 1987-1988. Mercurul din termometre a scăzut atunci până la minus 47 de grade Celsius. Chiar și pentru localnicii învățați cu frigul a fost ceva de groază. Șeptelul s-a diminuat drastic, după ce milioane de animale au murit înghețate.
Frigul nu a fost singurul test pe care suceveanul l-a avut de trecut în țara lui Gingis Han.
Primăvara erau zile chiar mai cumplite decât gerul. Urgia era adusă de vânturile foarte puternice, de peste 120 de km/h, care rupeau fire și stâlpi de electricitate, arbori și locuințe.
„Am fost martor la multe astfel de furtuni, însă doar una m-a prins afară. Eram la pescuit cu un coleg și am văzut că localnicii fugeau de rupeau pământul. Inițial am vrut să fugim și noi, dar până la urmă ne-am adăpostit sub un pod. Mai aveam doar 500 de metri până la locuință și am crezut că se va liniști. Nu a fost așa, iar distanța până la adăpost am parcurs-o în două ore”, a povestit Ilie Cvasniuc.
Vântul puternic ridica nori de praf, iar o aventură în mijlocul furtunii nu poate fi uitată niciodată.
O noapte în iurtă
Chiar dacă în majoritatea timpului a locuit fie la hotel, la Ambasada României de la Ulan Bator sau în locuințele improvizate în păduri, Ilie Cvasniuc a experimentat și modul de viață în iurtă, locuințele populației nomade din Mongolia.
Cu obiceiuri de sute de ani păstrate aproape nealterate, mongolii l-au fascinat pe sucevean. Întreg universul familiilor nomade se învârtea în jurul animalelor pe care le creșteau. Caii, oii și vacile erau toată avuția mongolilor, animale de pe urma cărora reușeau să supraviețuiască.
Puțin acceptau să se mute în case normale, preferând iurtele tradiționale.
„La Dulaanhan, un mic orășel din apropierea graniței cu URSS, chinezii au construit case din lemn, dar mongolii au preferat să se mute la periferie pentru a putea locui în iurte. Nu aveau toalete, iar pentru a-ți satisface nevoile trebuia să te deplasezi la circa 300-400 de metri”, a descris Ilie Cvasniuc modul de trai al nomazilor.
Suceveanul a avut curiozitatea de a dormi într-o iurtă. Confortul a fost mai mare decât se aștepta, exceptând o serie de aspecte.
„Iurta este construită doar din materiale naturale, îmbinările se fac fără cuie, doar cu tendoane de animale extrem de rezistente. Aerisirea este foarte bună, iar blănurile care se aștern pe paturi și cu care se învelesc oamenii asigură un confort termic deosebit. Mai rău era în privința mirosului. Pentru că erau foarte săraci, foloseau drept combustibil bălegarul de cal și vacă pe care-l adunau de afară”, a explicat Ilie Cvasniuc.
Iurtele se regăseau și în peisajul capitalei Ulan Bator, iar încercarea autorităților de a le muta la periferie s-a soldat cu ciocniri violente ale poliției cu populația nemulțumită.
Oricum, satul socialist mongol se reducea la un singur cuvânt: iurtă.
Arhi, băutura tradițională
În lungile nopți geroase din Mongolia, monotonia era tăiată cu amintirile de acasă și cu istorii din ținuturile de baștină ale colegilor ruși. Dar nu sec, ci în fața unui păhărel de tărie.
Băutura tradițională a mongolilor se numește arhi. Este făcută din grâu și are o tărie de circa 40 de grade.
Mai nou, odată cu venirea rușilor, băutura se făcea și din zahăr, iar tăria de 60-70 de grade era îngurgitată într-un ritm amețitor.
„Băutura se vindea doar de sărbători. Fiecare familie avea dreptul la două sticle și jumătate de tărie. Din câte știu eu, măsura a fost luată pentru că la băutură mongolii sunt foarte răi și provoacă scandaluri. De altfel, locurile unde stăteam noi, europenii, erau păzite pentru a ne feri de evenimente nedorite”, a arătat Ilie Cvasniuc.
Salariu cât al unui director de Combinat
Conform înțelegerii semnată în România, Ilie Cvasniuc primea în jur de 1.200 de tugrici (n.r. – moneda națională a Mongoliei). Reprezenta echivalentul a 2.500 de lei, numai că în Mongolia puterea de cumpărare era foarte mare. Așa se face că cei 1.200 de tugrici erau salariul unui director de combinat, o sumă exorbitantă pentru un mongol de rând.
Părți bune, părți proaste
Șederea de 8 ani în Mongolia i-a creat stări diferite lui Ilie Cvasniuc. Frumusețile naturale din această țară l-au impresionat profund și spune că și-ar dori să le revadă. A fost extrem de curios să afle și despre modul de viață al unei populații care a scris o pagină importantă a istoriei universale.
În schimb, infrastructura aproape inexistentă și sărăcia cruntă în care trăiau cei mai mulți mongoli sunt punctele negre ale experienței sale.
