N-am avut ce face săptămânile trecute și m-am uitat ca prostul la niște partide televizate pe la turneul ăla franțuzesc de tenis, de la Roland Garros. Contrar așteptărilor mele, ceea ce m-a frapat nu a fost cine știe ce meci, lung de cinci seturi, punctat cu loviturile nemaipomenite, din serviciu sau din rever, ale unor măreți jucători. Nici măcar bentița din freza lui Federer nu mi-a mai provocat vreo mirare, asta poate și pentru că m-am obișnuit cu ea și băietului îi stă bine.
Nu, frate, pe mine m-a frapat la Roland Garros opritoarea de muci din inventarul facial al lui Ion Țiriac, care ștergea ca o bidinea ecranul televizorului, din tribuna de pe fundul terenului, unde se așezase. Oricât încercam eu să urmăresc bășicuța aia nestatornică, care zbura cu iuțeală dintr-o parte în alta, zvârlită din rachetele talentaților tenismeni țopăitori, nu reușeam. Nu reușeam, și pace, pentru că ochii îmi alunecau invariabil spre floacele de sub năsetele lui Ion Țiriac, floace având un timp de antenă chiar mai mare decât al celor doi jucători din teren, care izbeau cu furie mingiuța.
Era doar vina concentrării mele ? Nu cred. Cred mai curând că marele vânător de mistreți și de fuste Țiriac se postase intenționat pe locul respectiv, ca nu cumva să treacă neobservat în privirea milioanelor de telespectatori. Putea să se așeze oriunde în altă parte a tribunei, dar nu era prost s-o facă.
A chemat el niște specialiști bengoși, s-a tocmit cu ei până la ultimul sfanț, ca un zgârcioban adevărat ce este, iar ăia s-au pus pe calcule și pe măsurători tehnice, ca să stabilească matematic unde este amplasat scaunul cel mai săritor în ochi din toată tribuna de la Roland Garros. Iar pe acel scaun, stabilit cu precizie științifică, omul cu cea mai faimoasă opritoare de muci din România și-a așezat împărătește curul.
Există inși pentru care a ieși în evidență e o nevoie mai fiziologică decât a face pipi. Unul dintre ei este acest deosebit de antipatic nea Țiri.
