Ieri, fiica mea de șapte ani a primit, în clasă, vizita unui iluzionist. Sunt în săptămâna ”Școala altfel”, iar copilul a venit acasă fericit să-mi arate o carte de joc cu trei inimi, dar una era acoperită cu degetul ei. Câte semne sunt? Trei am răspuns! Păcăleală! Sub buricul degetului care ținea cartea, al treilea semn lipsea. Copilul râde încântat. Râd și eu. E o săptămână de hârjoană, chiar și cu un iluzionist de doi lei care, în lipsa altui public, parazitează cum poate, pe școlile în semivacanță sau pe căminele de bătrâni. Și ce a mai fost? Și copilul, care are talent actoricesc (joacă uneori trei personaje în fața mea și eu mă amuz la o performanță care mie-mi lipsește) îmi relatează că un alt ”actor”, care-l însoțea pe iluzionist, a jucat pe cineva foarte cunoscut. Și încearcă să-mi reproducă, fiica mea, ce văzuse la școală. N-a fost greu să-l identific pe Gigi Becali, personaj care, iată, este predat în școli. Dacă sunt în stare să iert giumbușlucurile lui Becali cel autentic, un șmecher care și-a cocoțat notorietatea sus, sus de tot, faptul că a ajuns, ca Albă ca Zăpada sau Moș Crăciun, în școli, mă scoate din sărite. Spuneam, sau scriam acum câteva zile, văzându-l pe Jiji ieșind din pușcărie și ținând o lungă conferință electorală ziariștilor la poarta penitenciarului (cu toate că ”abia aștept să ajung acasă și să mă rog”), că, la cum îl percep și la cum îmi știu electoratul, ăsta, după ușoare interdicții, va candida la președinție și – nu vă strâmbați – va fi și ales. Sunt, în lumea în care mă mișc, oameni simpli care-s gata să se închine lui Becali ca unui sfânt și unui martir. Să fie sănătoși! Dar, în școală, să apară un imitator ieftin care să-l joace pe Becali e prea mult. Televiziunile particulare, multe de-o rușinoasă și imbecilă subclasă, fac rating cu Becali. Să le fie de bine. Pot imita pe cine vor și pot imita ce vor. Dar să-l predai pe Becali – că până la urmă asta a fost – în școli, e prea mult.
Să fii sănătos, domnule Becali, cu averea ta, cu prezența ta în Parlamentul de la București și în Parlamentul European, cu nedreptatea pușcăriei, dacă a fost nedreaptă, dar nu te vreau ca model pentru o nouă generație. Nu în școală, domnule Becali. Te rog! Plimbă-ți sau plimbați-i stereotipa persoană unde vrei și unde vreți! Dar aici preparăm, pentru un din ce în ce mai incert viitor, o nouă generație. E păcat s-o tăvălim prin această jenantă și agresivă becaliadă.
Știu că e vinovat ăla de te imită și te cară în fața copiilor din clasele mici. Poate sunt vinovați și dascălii care au fost luați prin surprindere, neștiind ce vor prezenta „artiștii”. Dar e cam prea mult Becali în România. Petre Țuțea spunea, citându-l pe Platon parcă, un lucru îngrozitor – democrația, ca și oligarhia, e una din formele aberante în conducerea unei societăți. Nenorocirea este că democrația, pe care filosoful o iubea, n-are criterii în a-și alege conducătorii și numai prin accident se ajunge ca o valoare să conducă o țară. Marele filosof și, cu adevărat, martir, râdea și de americani care n-au excelat prin mari bărbați de stat. Sunt, în general, alese în vârful statelor democratice nulități șmechere.
Nu știu cine va fi următorul președinte al României, dar dacă, din sfert în sfert de oră, televiziunile prezintă pretinsele milostenii ale latifundiarului din Pipera, crucile lui care țin din creștet până-n șliț și din apusul până-n răsăritul ființei sale, ca pe însăși răstignirea lui Iisus Hristos, apoi el va fi cu certitudine Gigi Becali. Democrația ne-a adus-o pe analfabeta EBA pe scaunul lui Titulescu și al lui Iorga în vârfurile reprezentării europene. Ni-l va aduce și pe Becali care, iată, este predat ca model în sălile de clasă, președinte. Distanța nu-i mare. A fost în Parlamentul țării, a fost în Parlamentul Uniunii Europene ales prin vot. De ce n-ar fi, după martiriul pușcăriei (am văzut câteva secvențe cu el în detenție, plimbându-se ca pe faleză în curtea lui finu-său) și șef de stat, ales prin vot?
Votul joacă fotbal în clipa asta pe stadionul din fața casei mele (înjurăturile și replicile dintre jucători și tribune indică o înaltă și suplă calificare democratică) și tot votul (votanții) vine gârbovit de la Biserică, în expresia unor băbuțe care trăiesc ca vai de mama lor. Viața noastră a ajuns, în zile în care un realizator de manuale școlare mi se plânge că nu-l poate tipări pe Tudor Arghezi, fiindcă nu știu cine se opune, un neîntrerupt Gigi Becali. E timpul să vă opriți, domnilor ziariști și actori și saltimbanci, și să-l lăsați pe bietul miliardar din Pipera în plata Domnului. Spre binele copiilor, măcar.
