Mă întreb aproape zilnic ce ne face foarte mult rău și-mi răspund dezamăgitor de banal: ambiția. Ceea ce li se recomandă școlarilor de la vârste fragede de învățători, educatori, profesori, fiți ambițioși, de fapt conține un germene de nocivitate a cărui acțiune în timp ne mutilează viața.
Știu că acest punct de vedere este condamnabil și nu poate fi agreat de persoanele ambițioase. Cum adică, tovarășe? Ceea ce mă ajută să-mi fac o situație, să câștig, să fiu respectat de cei din jur stă la baza unei așa-zise distrugeri? Ce logică e asta în capul dumitale? Răspund cu adâncă smerenie: ambiția este viermele care roade neîncetat din bucățica de pâine binecuvântată a sufletului nostru. Și nu se mai satură. Ambiția ne epuizează, dar ne și întărâtă, ca în final să ne aducă în condiția însetatului și a flămândului pe care nu-l mai pot hrăni toate livezile și cirezile pământului. Omului ambițios nu-i va fi nimic de-ajuns. Se va considera mereu nedreptățit și, oricâte onoruri ar primi, va socoti că nu-l răsplătesc așa cum se cuvine. Omul ambițios este însăși întruchiparea lăcomiei și în același timp are gravat pe frunte numele tiraniei. Dacă nu te poți mulțumi pe tine însuți, ajungi să-i tiranizezi pe cei din jur. Fiindcă te consideri mereu subevaluat, dorești o supraevaluare pentru a te ridica deasupra celorlalți. De aceea ai nevoie de putere. Bunăoară, artistul ambițios nu face artă pentru a sluji ideea de frumos sau de adevăr, ci fiindcă vrea neapărat putere. Cărțile sau tablourile sale camuflează o boală gravă. Atunci?
Primul pas spre vindecare este acela al conștientizării. Să ne dăm deci seama că suntem ambițioși și apoi că aceasta ne face rău, chiar dacă pe termen scurt ne oferă satisfacții. Al doilea pas este însă mult mai dificil. Trebuie să umplem golul lăsat în noi de înlăturarea ambiției. Aici cei mai mulți clachează. Dacă într-o anumită măsură au reușit să extirpe viermele ambiției, în faza imediat următoare se trezesc aruncați într-un asemenea pustiu, încât regretă nespus starea anterioară și atunci, logic, se întorc fără nici o șansă de-a se mai vindeca. Sunt cazurile cele mai triste și, din păcate, cele mai frecvente. Un ambițios lecuit provizoriu care recade în patima sa oarbă poate fi comparat cu fumătorul sau alcoolicul, care, deși pentru o perioadă de timp a scăpat de viciu, îl reia. Din această cauză el e mai de plâns decât cel care niciodată nu s-a gândit să renunțe la ceea ce îi face rău.
Ce se întâmplă însă cu aceia puțini care reușesc până la urmă să străbată pustiul? După un timp, de multe ori foarte lung, vor simți o adiere străină, blândă, un parfum ca venind de la mari depărtări care-i va alina și, fără să le dea sentimentul plenitudinii, îi va învălui ca o minunată făgăduință a ceea ce vor primi după o altă perioadă de așteptare. Pare de necrezut, dar așa este. Cei care s-au vindecat de ambiție, de ceea ce e în noi cel mai dur-omenesc, aceia rabdă, postesc și se hrănesc toată viața cu promisiuni. Cum atunci să lași din mână ceva concret, vital, păstos, în schimbul a ceva vag, inefabil, evanescent? Lași, fiindcă mai presus de viață e învierea, speranța de-a nu mai fi tu însuți, credința într-o altă lume.
Dan STANCA – ZIARUL LUMINA
