Onorul la păpădie!

După ce am primit cu emoție știrea, am verificat-o din trei surse și, pentru deplină siguranță, am cercetat personal câteva margini de șanț: doamnelor și domnilor, e adevărat, a-nflorit păpădia! Ăsta-i adevăratul semn al primăverii: ghiocelul, miracolul gingaș țâșnit din zăpadă, semnifică mai degrabă ostenirea iernii; el doar vestește anotimpul florilor, de confirmat, îl confirmă păpădia. Ghioceii vin și se duc precum se mistuie trâmbele de ceață, păpădia își păstrează până-n miezul verii zâmbetul auriu, preschimbat la ceasul rodirii în puf șăgalnic purtat aiurea de vânt. Cum ne-am deprins să luăm în derâdere tot ce-i autohton peren și temeinic, biata păpădie a fost botezată în toate felurile, de nici nu pot reproduce poreclele din Dicționar, începând cu „b…a porcului” și isprăvind cu „c…l găinii”. Nici nu prea înțeleg de ce floarea cea luminoasă este asociată cu stirpea de coteț a găinilor („gușa găinii”, „papa găinii”, „părăsita găinilor” – ultima poreclă meritând să trezească interesul acut al lingviștilor – de unde și de ce „părăsita găinilor”?) Este, de fapt, tratamentul din totdeauna nedrept rezervat modestiei: ce mare lucru un licăr galben pe margine de șanț? Alaltăieri, soarele a binevoit să revină în rebegita noastră emisferă și, după împlinirea echinocțiului, primăvara își intră oricum în drepturi: „de-acum, nu ne mai îngheață / nasul și picioarele”. Iat-o, e-n ograda noastră, și-a încheiat caftanul verde cu bumbii galbeni ai păpădiei, care, pe cât de ignorată-i în tabla de valori a anotimpului, pe-atâta-i (nu s-ar crede!) de prețioasă! „Taraxacum officinali”, alias păpădia, se spune că „ar putea înlocui cu succes orice medicament modern” – de altfel, denumirea latinească asta și spune: remediul oficial pentru felurite boli. Sigur că, în prea luminatul veac XXI, când sumedenie de farmacii se deschid mereu una lângă cealaltă (se poate oare explica proliferarea explozivă a farmaciilor altfel decât printr-o oneroasă forțare a prețului medicamentelor?), iar audio-vizualul ne copleșește cu reclame la sumedenie de remedii sofisticate, cine să-și mai amintească de banala păpădie, remediu, zice-se, universal? Cum să crească leacul leacurilor pe-o buză de șanț? O fi România Grădina Maicii Domnului, dar nici chiar așa! Eu unul îmi fac datoria și sun onorul la generalul Păpădie, fie și numai pentru că mi-a confirmat cu absolută autoritate instalarea primăverii. N-a fost o iarnă grea, dar, nu știu de ce, am resimțit-o ca făr-de sfârșit. Acum, că soarele și-a rupt dinții, e timp de plecare. Știm, nu știm, suferim în grade diferite de dor de ducă. Cronicizat, dorul de ducă se închide într-un fund de gând, pulsând șters până în momentul care, primăvara, privirea suferindului alunecă pe-o hartă („O hartă tentează ca și o femeie frumoasă” – spunea Ralea). Comportament tipic: bolnavul va urmări cu disproporționat interes emisiunile tv de călătorie prin mări și țări și va cerceta mai îndelung decât se cuvine ștampila poștei din Năruja sau Ilgani, căutând să înfiripe din jocul literelor știrbe răsuflarea Vrancei ori a cotloanelor Deltei. Primăvara, când vin cocorii, pacientul adulmecă aburul uitat al copilăriei, vede drumeagurile aurii ce șerpuiau printre colinele adolescenței și, hotărându-se brusc, cumpără o ilustrată pe care și-o trimite singur… În avanpremieră, am zbughit-o și eu de acasă, căutând pădurea de as-vară. Ghioceii s-au dus, păpădiei nu-i priește sub fagii desfrunziți și, totuși, pădurea-i plină de culori smălțate: plasticul! Aici, unde totul se supune trecerii înțelepte prin ciclurile viață-moarte-viață, s-a încuibat deplin un musafir nepoftit. Nu se stinge toamna spre a reînvia primăvara și, iată-l înstăpânit cu insolentă obrăznicie: mai ales când nu-i frunză și nici flori, rânjește din toate părțile, hâd și țipător. În cele mai izolate și mai uitate cotloane, unde-i greu de crezut c-a pășit de prea curând omul, găsești azvârlită omniprezenta pungă de plastic colorată strident, mâlită de ploi, flendurită de vânt și de viețuitoare – totuși, făr-de moarte. Greu de crezut că a lăsat-o cineva în buza râpilor, ori a agățat-o tocmai în chica gorunilor. Circulația plasticului în pădure (iată un titlu de cercetare științifică!) își are legile ei; probabil, vântul și șuvoaiele îl împrăștie pretutindeni, însă punctul de origine al vinovăției rămâne mereu același: momentul de inconștiență al omului ce aruncă punga în marginea poienii ori în șanțul drumului. Șanț deocamdată înnobilat de zâmbetul curat al păpădiei. Curând se va colbăi și el. Să-l salutăm: e fraged, sănătos, luminos, românesc. Onorul la păpădie!