Onorată adunare…

Am avut și noi un orator demn de luat în seamă: se numea Crin Antonescu; s-a dat la fund din motive stranii, care, sunt sigur, cândva fi-vor dezvăluite. Crin nu era un constructor de discursuri în adevăratul înțeles al cuvântului, centrul de greutate în perorația lui l-a constituit întotdeauna replica: promptă, inteligentă, neașteptată, ironică, și nu în linia logică instaurată de „ăi bătrâni”, adică exordiul-propozițiunea-diviziunea-narațiunea-argumentația-perorația. Mai degrabă improvizate decât atent și temeinic regizate, ieșirile lui în arenă erau (iată că vorbim la timpul trecut!) adeseori savuroase, datorită unui consistent bagaj cultural „pus să producă”, dar și priceperii de a utiliza paradoxul și chiar ludicul ca arme împotriva gândirii încete și terne a adversarului. Dacă și-ar fi luat în serios înzestrarea într-ale oratoriei, practicând când și cum trebuie discursul de care era capabil, Crin ar fi avut șansa să ofere mostre de intervenții parlamentare model, apte să rămână în analele forului legislativ.
Cine citește discursurile adunate în cartea tipărită la Editura „Ancarom” află, în cele 650 de pagini, texte ale unor astfel de luări de cuvânt datorate lui Pamfil Șeicaru, Constantin Stere, Mihail Ralea, Nicolae Iorga, personaje considerate sobre și, barem aparent, deloc înclinate spre ludic. Totdeauna însă, spirituale și sclipitoare. Iar dacă răsfoiești cuvântările înregistrate în aula legislativului postdecembrist, greu afli și altceva decât monotone atacuri la adversar „toporâte” cu răutate și insolență, cu foarte rare urme de eleganță și, eventual, ceva haz.
„Zenitul” l-ar marca intervenția lui Năstase, care invita la… numărarea ouălelor, gest oratoric deloc cu haz – mai degrabă surprinzător de mârlănesc… Alții, în forurile altor națiuni, au acordat și acordă discursului în agora importanța ce i se cuvine, scoțându-l din prea imediata preajmă a politicului exacerbat la modul elementar și primitiv. Churchill a fost supranumit „suprem artizan al limbii angleze”, iar Premiul Nobel l-a primit cu motivația „pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane” (mă tem că, de pierdea războiul, pierdea și Nobelul…). S-a impus datorită marilor luări de cuvânt din timpul conflagrației, în care se regala și spiritul său ludic, concretizat într-un umor de excelentă calitate, și prin cultivarea paradoxului, jocurilor surprinzătoare de cuvinte și de idei. Churchill lucra nopți întregi la textul unui discurs și, într-un fel, avea să influențeze oratoria a cinci președinți americani, fiindcă marele său admirator și emul, James C. Humes, avea să scrie discursurile lui Eisenhower, Nixon, Ford, Reagan și George Bush. Pe ale sale, Churchill și le scria singur.
Mă întreb în ce măsură lecția lui mai contează și ar interesa clasa politică de la noi – doar performanțele oratoriei i-au asigurat supraviețuirea politică… Discursurile parlamentarilor români sunt, de regulă, terne, plicticoase, vindicative, întemeiate pe șuvoi de imprecații (mă tem că recordul a ajuns să-l dețină o doamnă de la PNL ce pare a avea acră muniție verbală nesfârșită, în cadență etern accelerată – dar… numai atât), și-n dauna conceperii clasice, înțelepte, ce asigură constituirea și ordonarea unei intervenții devenite mai economicoasă și mai pertinentă. Ca să nu mai vorbim despre lipsa totală a umorului (chestiunile majore sunt tratate, nu-i așa, cu adâncă și mofluză seriozitate!), în pofida unei tradiții parlamentare autohtone din care n-au lipsit niciodată floreta spiritului, replica savuroasă, contrele cu haz și miez. Dar, la urma urmei, cine să rotunjească astfel de pledoarii ce presupun un oarecare grad de intelectualitate? Am fi putut aștepta prestații onorabile de la parlamentara care a ajuns în forul european taman cum a ajuns puștiul Ianis Hagi căpitan de echipă? Oricât talent și înzestrare ar proba fiul „regelui” Hagi, nu-i cum să-l accepți ca mentor în teren al unor veterani precum Nicoliță, Cernat & comp.
Cum se vede, a funcționat și încă mai funcționează principiul păgubos la descalificării prin promovare; dacă-n fotbal „ce nu se poate, când totul se poate?”, în politica „mare”, ce să-i pretinzi unui „ales” care nu-i în stare să citească onorabil un text de 1-2 minute? Barem Ianis „știe cu mingea”, tot e ceva! Să fi așteptat intervenții consistente, inteligente și, de ce nu, spirituale, de la parlamentarul „mă-nțelegi?” Becali? Absurd. Cu toate astea, e de crezut că și în Camera Deputaților, și în Senat, sunt destui aleși capabili să readucă discursul parlamentar la cote cel puțin acceptabile.
Dacă mai interesează asta pe cineva.