Onoarea „reperată”

Până târziu, în secolul XX, instituția duelului a funcționat în pace și onor pe plaiul mioritic și mai peste tot în lume, rezolvând fără amânări, recursuri, apeluri, prescrieri și alte delicii ale justiției toate chestiunile litigioase, mai ales cele privitoare la „apărarea onoarei”. Și cum în Codul Penal românesc calomnia este dezincriminată încă din 2014 și, practic, legea nu te mai apără, iar „omul la mânie cade-n nebunie”, pare cumva îndreptățită recurgerea la vechea și valorificata soluție a duelului. Apar însă dificultăți de logistică: care poate fi arma răzbunării? Nici spada, nici floreta nu mai știe nimeni să le mânuiască, iar pistoale nu se găsesc chiar pe toate drumurile. Să zicem că totuși, cu ceva strădanie, s-ar putea face rost de două „levorvere”, numai că apar probleme de etică și de egalitate a șanselor: dacă stucheala Șoșoacă-Simion s-ar fi finalizat cu duel, senatoarea de Iași era net și imoral dezavantajată, fiindcă liderul AUR ar fi trebui să nimerească cu glonțul un dulap, iar Diana, o cutie de bere. Ia să vedem ce rezolvări găseau strămoșii.
Ultimul duel românesc de răsunet (că vor mai fi existând și azi confruntări de orgolii prin cele cartiere…) s-a petrecut la Iași, în 1904. Inexplicabil de târziu, s-ar zice, câtă vreme „cel mai faimos duel din istorie”, cu imense implicații politice, avusese loc exact cu un secol în urmă (1804), când Aaron Burr îl ucidea pe șeful trezorerie americane, Hamilton. Duelul a fost considerat, multă vreme, o legitimă instanța a onoarei, și a răposat (oficial) prin condamnare penală târzie. Ultimele confruntări: 1845 în Anglia, 1888 în Franța, 1854 în USA, 1909 (!) în Rusia (unde pieriseră, în dueluri, Pușkin în 1837 și Lermontov, în 1841), 1837 în Canada, 1814 în America de Sud. Provocări au mai fost, dar nu li s-a dat curs: în 2002, vicepreședintele Irakului, Yaha Yassin, îi propune lui George W. Bush să se dueleze cu ce arme va alege americanul, sub privegherea arbitrului Kofi Annan. Nici președintele Americii, nici Secretarul general ONU n-au găsit răgazul necesar pentru a da curs insolitei invitații. Și nici umorul ca să propună arme… nucleare… Recorduri: în Rusia, contele Fiodor Tolstoi a ucis, în duel, 11 ofițeri, iar în Japonia s-au operat 20 de arestări pentru duel în… 2005! De cele mai multe ori, pricina a fost aceeași: onoarea Dulcineii. În poezia „Duelul”, Topârceanu pune să se bată crâncen doi cocoși, „Dar n-au motiv de sfadă / Căci nu se știe a cui e vina / Misteru-nvăluie pricina / Deci: căutați găina!” Duelul de la Iași, evocat și-n cartea despre care am mai scris („Trăitori sau trecători prin Târgu’ Iașului”) este, de departe, unic prin toate cele – ca-ntr-o joacă de-a râsul-plânsul. „Găina” n-are, de această dată, nici un amestec: era în joc onoarea… unui scriitor francez, Catule Mendes, insultat, pare-se, în articolul „Tragerea pe sfoară”, semnat de ziaristul V. Scântee (Wolf Finkelstein). Habar n-avea Mendes ce patimi a putut stârni în celălalt capăt al Europei! Pe vremea aceea, mai funcționa credința în principii, inclusiv cu prețul punerii vieții chezaș pentru onoarea altuia! Scântee, miop și total inocent în ce privește mânuirea armelor, a trimis provocarea la modul general redacției gazetei „Evenimentul”, ce-l combătuse într-o notă acră („se dedă la mari grobianii”…). Era un gest formal, de ochii lumii, fără obiect: cum să te bați cu… o redacție întreagă? Și atunci iese în față Spiru Prasin, un „cultural” al vremii, care a cochetat și cu poezia, și cu dramaturgia, fără s-o prea nimerească nici pe una, nici pe cealaltă. Era, însă, vânător împătimit și foarte bun țintaș. Și-a zis că „onorul redacțiunii trebuie reperat”, drept pentru care, în dimineața zilei de 14 ianuarie 1904, duelgiii, însoțiți de martori, s-au salutat protocolar și rece sub coroanele arborilor din Copou. Sonetistul Mihai Codreanu, directorul Teatrului Național, măsoară cei 20 de pași regulamentari. Primul trage Prasin. Domn și înțelept, îndreaptă pistolul către tăriile cerului și sloboade focul în nori. Aproape chior și tremurând (prima dată mânuia un pistol), Scântee dă drumul la foc… nimerindu-și adversarul drept în inimă! Procesul s-a desfășurat la Curtea cu Juri, prezidată de magistratul Oswald Teodoreanu. În pofida ciudățeniei acestui duel învecinat mai degrabă cu asasinatul, Scântee-Finkelstein scapă doar cu șase luni de închisoare corecțională. Asta-i povestea ultimului duel ieșean. Tipic? Atipic? Ce mai contează?