Onestitatea ca mod de viață

Există în om un instinct infailibil de a discerne binele de rău. A fi onest cu tine și cu viața ta în general presupune frecvent o deschidere largă în fața suferinței. Aceasta determină, poate, ca onestitatea să fie ceva mai rară în zilele noastre? La o discuție la care am asistat, în care s-a vorbit despre onestitate, s-a spus că ea înseamnă a fi cinstit, corect și incoruptibil, calități raportate la baza de principii în care credem și la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preț, ce presupune judecată dreaptă și un acord între ceea ce simțim, spunem și facem. Poate presupune durere și o renunțare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieții, nu moștenită genetic și, deși noțiunile se pot ușor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmația aceasta poate contraria, dar cunoaștem probabil situații de viață în care am fost onești, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu rănim. Am fost onești față de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.
Să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt
Onestitatea folosește sinceritatea, dar e mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel și ca o alegere, care diferă cu situațiile și relațiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea fețe, dar onestitatea este una singură. Fețele sincerității și limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna ușor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că „nu există lucru mai greu decât sinceritatea”.
Putem ști absolut sigur că ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu rănește și este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar și în fața celor mai bune intenții, motiv pentru care se cer folosite cel puțin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenție cuvintele rostite și să le îmbrăcăm în blândețe, pentru că putem transmite același mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt și să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viață.
Onestitatea se învață
S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu. Sau că odată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate crește. Această calitate morală funcționează ca un far în întuneric, luminând realist, atât calitățile, cât și defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.
Onestitatea se învață. În timp, odată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi și mai apoi alegem poate ca asta să primeze. Doar de pe această bază putem trăi onest, în primul rând cu noi și apoi cu ceilalți.
„Minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc”
Onestitatea e o calitate uneori neînțeleasă, ori folosită în mod greșit. Uneori, din această cauză, deși folosită cu intenții bune, poate provoca răni precum o armă. Vă prezentăm două mărturii privitoare la experiența onestității.
E. „Prietenii m-au considerat întotdeauna o persoană sinceră, chiar dureros de sinceră, pentru că obișnuiam să spun „marile adevăruri” într-un mod tranșant, obiectiv, cu „sânge rece”. Credeam că trebuie să privim lucrurile în față, oricât de dură ar fi realitatea, pentru că adevărul este un principiu esențial în viață. Acum mă întreb, oare pentru care adevăr am luptat? Pentru adevărul obiectiv sau pentru propriul meu adevăr, oglindirea propriilor mele neputințe, frustrări, supărări? Mă întreb asta pentru că îmi doresc o viață autentică și onestă și cred că asta ar însemna să mă întorc, mereu și mereu, în interiorul meu, să îmi reamintesc că am de dus o luptă cu mine și cu neputințele mele, nu cu cei din jur. Am observat că atunci când reproșam cuiva că este, spre exemplu, agresiv, ascundeam frica de a fi rănită și propria mea agresivitate mascată cu grijă sub ironie, bariere invizibile și siguranță aparentă. La fel, dacă criticam o atitudine delăsătoare, o lipsă de iubire, sancționam de fapt propria mea indiferență față de suferința altora și egoismul manifestat în anumite situații. Am înțeles treptat aceste lucruri și acum cred că sinceritatea nu e întotdeauna ceea ce pare a fi și că onestitatea față de propria persoană, descoperirea resorturilor interioare care ne determină să gândim și să acționăm într-un anumit fel, sunt mai importante.
Cred astfel că e nevoie ca mesajele transmise sincer să treacă mai întâi prin filtrul dragostei, pentru a fi ziditoare.”
C. spune: „Mă gândesc la onestitatea cuvântului. Ce facem în situațiile în care, deși cu intenții bune, din dorința de a fi sincer, rănesc totuși pe celălalt? Pot spune: „ei, adevărul doare” sau „dacă l-a deranjat atât, înseamnă că el are o problemă, eu mi-am făcut datoria”. Mă gândesc la cuvintele părintelui Rafail Noica „minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc” și spun că deci, adevărul este tot ce-i dumnezeiesc. Ori asta nu poate să doară, nu poate să rănească. Atâta timp cât eu am rănit prin cuvântul meu, n-am fost în Duhul lui Dumnezeu, am mințit. Rănirea celuilalt în numele sincerității este o formă de minciună. Și chiar dacă am făcut acest lucru și-l văd pe celălalt întristat, plângând, fapta mea mincinoasă (chiar dacă e fără intenție), poate fi îndreptată, pentru că sunt responsabil de tot ce provoc în sufletul aproapelui meu în numele unei asa-zise sincerități: mă rog la Dumnezeu să-mi dea cuvinte-leac pentru fratele meu ca să-i vindec rana provocată de minciuna sincerității mele prin onestitatea Adevărului Lui.”
Dr. Andreea Hefco – ZIARUL LUMINA
*Andreea Hefco, medic psihiatru, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie