Omului îi este dată libertatea de a viețui fără de păcat

Sfântul Apostol Pavel are niște cuvinte care, într-o oarecare măsură, sunt descurajatoare. El consideră că este un nenorocit și explică de ce: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Romani 7, 19-20). Însă, de cugetăm mai mult asupra cuvintelor Apostolului și, bineînțeles, ne regăsim în ele în anumite situații, atunci ar trebui să avem o mare bucurie.
Omul moare păcatului în Sfânta Taină a Botezului. Dumnezeiescul har curăță aceste răni, această întinăciune păcătoasă care-i acoperă sufletul. Omul s-a născut pentru o nouă relație cu Dumnezeu. S-a născut din nou pentru veșnicie, încetând de a mai fi un fiu de-al lui Adam de după cădere, făcându-se moștenitor al dumnezeieștii Împărății, un urmaș al Noului Adam. Însă, în același timp, dumnezeiescul har nu anulează libertatea omului, nici nu îl nimicește ca persoană. Omul nu devine doar parte din Trupul lui Hristos, ci propria-I celulă vie. Orice creștin, în toate aspectele vieții lui, în toate visurile, doririle lui, în toată frumusețea lui sufletească, în talanții și darurile lui de la Dumnezeu, este unic. Toți suntem importanți și prețioși pentru Dumnezeu și toată lumea are o relație personală specială și unică cu El. Libertatea omului – libertatea de a trăi și de a nu pieri– este unul dintre darurile lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre plecarea către păcat. Omul, de multe ori, este incapabil să pășească într-o nouă viață, întrucât unele obiceiuri păcătoase – factori restrictivi – îl împiedică să o facă. Însă, în același timp, i se acordă omului această libertate: libertatea de a crea, libertatea de a nu deznădăjdui, de a se ridica din nou și de a merge mai departe, fără să mai conteze felul în care a căzut. Și aceasta, întru iubirea, marea iubire a lui Dumnezeu pentru fiecare om. Dacă înțelegem bine libertatea – nu ca anarhie, nu precum capacitate de a face ceea ce credem noi a fi bine pentru noi, ci ca libertate de a-L căuta pe Dumnezeu, libertate de a dobândi noi orizonturi de relații cu Dumnezeu și cu semenii, atunci realizăm, cu adevărat, că suntem noi creații întru Hristos.
Sfântul Apostol Pavel a scris și cu privire la aceasta și, în aceeași Epistolă către Romani sunt cuvinte minunate despre felul în care noi toți cei botezați întru Hristos trebuie să murim păcatului. Botezul este punctul de plecare, el este această așezare, acest dar dat omului, ca să se poată împotrivi păcatului pentru tot restul vieții. Căci viața nu se sfârșește odată cu botezul ci, mai curând, începe și se desfășoară dinaintea omului, precum un papirus. Omul nu vede ce este scris, ce este reprezentat pe el. La început de cale, acesta nu pricepe ce se va săvârși pentru el în cele din urmă. Abia după ce a ajuns la capătul căii, omul vede ceea ce este. Însă situațiile de încercare și de ispitire descoperă ceea ce omul trăiește cu adevărat. Toate cele sclipitoare, toată mascarada exterioară dispare, iar omul vede cine este. Și în aceste situații, bineînțeles, ne insuflă dumnezeiescul har care ne întărește puterile și ne călăuzește atunci când slăbim, când simțim că rătăcim și când forța ni se împuținează.
Domnul ne iubește atât de mult, încât nu ne împiedică de a ne desfigura noi înșine prin păcat. El așteaptă ca omul să înțeleagă că este cu neputință să viețuiască în felul acesta căci, atunci când își vine în fire și când este înarmat cu dumnezeiasca putere, cu harul Său, încet-încet, începe să se lepede de lume, de felul lui de trai și de simțire. La urma urmelor, acest proces nu constă într-o clipită, ci într-o întreagă viață în care ne arătăm a fi chip al lui Dumnezeu, ca cei în care Domnul Și-a pus încrederea spre a fi a Lui oglindire în veacul acesta. Prin urmare, nu vom deznădăjdui și nu ne vom mâhni, chiar dacă aceasta nu ni se potrivește și chiar dacă ne atacă diavolul. Ci, mai degrabă, vom vedea în aceasta marea încredere pe care o are Dumnezeu Care vrea, totuși, să rămânem fiii Lui preaiubiți și să sporim în desăvârșita măsură a dumnezeiescului chip, făcându-ne asemenea Lui. Devenind, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare, dumnezeu al lui Dumnezeu, iar oamenii pe care-i întâlnim vor deveni asemenea pentru noi. După care putem crește și atunci vom putea, cu adevărat, moșteni Cereasca Împărăție care a venit deja întru putere și har – fapt care ne întărește puterile slăbite.
(Părintele George Glinsky, Sursa: Doxologia.ro)