Omul, un carnivor? Post

Motto. Insecte. Consumul insectelor – fie preparate termic, fie în stare naturală – este un comportament alimentar vechi de zeci de mii de ani. Până și Sfântul Ioan Botezătorul ar fi supraviețuit în deșert mâncând albine sălbatice și lăcuste. Tot mai mulți experți demonstrează că insectele – și nu animalele cultivate – ar putea fi salvarea Omenirii, la nivelul anului 2050, când populația Terrei va ajunge la zece miliarde! Creșterea insectelor necesită o cantitate foarte mică de apă: pentru a produce 500 grame de ”carne de lăcustă” este nevoie de 10 litri de apă (față de aproape 8 mii de litri de apă pentru aceeași cantitate de carne de vacă).
La bar.Un poem de Tudor George-Ahoe. ”Trăiesc la ceasul ăsta un timp topit de aur / Cu bere, mierie, în cupe de Granzquel, / Ce face să-ți plutească simțirea ca un plaur / Cu viziuni și păsări ce cuibăresc prin el… // Ținând în palma strânsă efervescenta sondă, / Mimez grotesca mutră a unui fals Rotschield, / Trăgând cu pasiune dintr-o țigară blondă, / Marcată cu coroană și stemă… Chesterfield”!… // Dar, ca un viu „remember”, în coșul de nuiele / Stau vârfuite chifle de aur, în morman, / Împrospătându-i parcă și-acum privirii mele / Imagini largi cu holde foșnind prin Bărăgan… // Bune-s țigările-astea și daurita bere / – Stupefiante blonde, nemțești și englezești! – / Dar știu că pâinea asta, de-aici, mi-a dat putere / Și m-a-ntremat să birui, răzbind spre anii-acești! // Poți să te crezi un conte, or lord, or ștab de vază / Și poți pe-un frac să-ți lepezi sumanul, vechiul brâu, / Dar ochiul tău, de-a pururi, înlăcrimat de-o rază / Va tremura-n lumină ca strămoșescul grâu!” (Balade, 1967)
Post.La începutul secolului al XVIII-lea, românii țineau 200 de zile de post pe an, spun autoarele cărții “Trei secole de gastronomie românească. De la muhalebiu și schembea la volovan și galantină”, Daniela Ulieriu și Doina Popescu. „În secolul al XVII-lea, locuitorii țărilor române țineau aproape două sute de zile de post pe an. Cei cu stare consumau, pe lângă tot felul de legume și fructe mai mult sau mai puțin exotice, melci, raci, stridii, untdelemn, vin și, în unele cazuri, pește cu carne roșie. Despre melcii pentru care muntenii făcuseră o slăbiciune recentă, găsim în Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, publicată la Veneția, în 1718, și tipărită la Iași, în 1929 (cu o prefață de Nicolae Iorga) autor Anton-Maria Del Chiaro, un pasaj amuzant: „Valahii au oroare de mâncare de broaște, broaște-țestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, care se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paștelui, și se trimit chiar soldați la Târgoviște, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului”, a afirmat Daniela Ulieriu. „Când se termina postul, pe mesele domnești și boierești apăreau alimente de o diversitate care ne uimește și azi, în plină globalizare. De pildă, cărnurile: clapon, găină, curcă, porumbei, rațe, gâște, ierunci (un fel de fazani), turturele, potârnichi, prepelițe și dropii, apoi porci, vite, miei, oi, capre și vânat, cu precădere iepuri, ciute, cerbi și, mai rar, mistreți”, a încheiat Doina Popescu. (infoactual.ro)
Tacâmuri.În Evul Mediu, farfuriile nu existau; se mânca pe felii mari de pâine numite ”tranchoir”. Aceasta – ce s-ar putea traduce cu oarecare aproximație prin ”feliator” – era o felie de pâine care servea drept farfurie. Când era unsă cu sos, putea fi fie mâncată, fie împărțită săracilor, de unde și cuvântul copain (aprox. „tovarăș”), care în latină înseamnă „să-ți împărtășești pâinea”. Cu toate acestea, cele mai bogate familii foloseau ”taillors”, un fel de platou de metal. Singurele tacâmuri care existau erau cuțitele și lingurile și erau împărțite între oaspeți, la fel ca și potirele. Se foloseau degetele pentru a mânca și mâinile se ștergeau pe fața de masă. Masa consta doar dintr-o scândură cu un picior. Predomină serviciul în stil francez: felurile de mâncare sunt aduse la masă în același timp. În timpul Renașterii, au apărut manierele de masă, ceea ce a marcat începutul rafinamentului. Influența italiană este foarte prezentă în Occident: furculița cu două brațe, paharele din cristal și vasele din faianță apar pe mese, aduse în Franța din Italia de Catherina de Medici. Șervețelul, tacâmurile și paharul devin în cele din urmă individuale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea au apărut primele camere destinate numai meselor: sălile de mese unde erau puse mese cu picioare fixe. În secolul al XIX-lea, serviciul în stil franțuzesc a fost înlocuit treptat de serviciul în stil rusesc: felurile de mâncare sunt servite unul după altul, așa cum știm astăzi. Numărul capacelor crește considerabil: de fapt, fiecărui fel de mâncare îi corespunde tipul său de prezentare și servire. Ludovic al XIV-lea marchează apogeul serviciului francez. Regele mănâncă singur în fața a sute de curteni, pentru a-și arăta puterea. El putea fi servit cu până la douăzeci de feluri de mâncare; permanent existau în medie cel puțin șase până la nouă feluri de mâncare pe masa suveranului.
Pește.Pește? Unde ai mai văzut ca Homer să spună una ca asta? Care dintre ahei? Ei nu mâncau decât carne, și anume doar carne friptă. Nu ni l-a înfățișat pe niciun erou fierbând carnea. ”Doar friptă” – exclamă un personaj dintr-o comedie datorată lui Euboulos, un comediograf atenian din prima jumătate a sec. IV a.Chr. Spusele lui sunt confirmate de un autor de primă mărime, Platon însuși, care observă exact același lucru: „în vremea Războiului Troian”, spune el, „la banchetele eroilor, Homer nu-i ospătează pe aceștia cu pește, deși se află pe malul mării, în Hellespont, și nici cu carne fiartă, ci numai cu carne friptă” (Platon, Republica). Pe malul mării se află și Odiseu cu tovarășii săi, care plâng de foame și ajung să jertfească boii sacri ai zeului Soarelui, unii pierind din cauză că refuză să prindă și să mănânce pește. Credința era: ”peștele nu e carne!”. Istoria ulterioară oferă destule exemple de comunități care trăiesc pe malul mării sau în preajma unor râuri bogate în pește, dar care nu mănâncă în mod obișnuit ceea ce ar putea pescui. Se pare că uneori aceste reticențe culturale au avut consecințe dramatice. Populația Irlandei a fost literalmente decimată de „Marea foamete” dintre 1845 și 1852, cunoscută și sub numele de „foametea cartofilor”, fiindcă a fost provocată de distrugerea recoltei de cartofi de către un dăunător azi dispărut. Din cauze istorice multiple, mai ales din cauza faptului că cerealele și carnea erau aproape integral exportate, peste un milion de persoane au murit de foame și alt milion a emigrat, provocând un dezechilibru demografic și social care a dăinuit până în anii din urmă. Or, se pare că un factor agravant al acestui dezastru a fost acela că, în cultura populară a Irlandei, peștele, crustaceele și fructele de mare, abundente în zonele litorale, nu erau considerate demne de a fi consumate. Sau, cum spunea odată, glumind, marele istoric britanic Sir Ronald Syme, Kennedy nu ar fi ajuns niciodată președinte al SUA dacă irlandezii ar fi mâncat mai mult pește la ei acasă. (Întrebare (glumă): din pricină că nu aveau motiv să emigreze… ori pentru ar fi avut mai mult fosfor în cap? – n.a.)