Omul, un carnivor? Pâine

Pâine.Problema pâinii – ”cea de toate zilele”, cum zice Biblia – a preocupat întotdeauna autoritățile medievale, din motive politice și – evident – de securitate socială. Să ne amintim că numai după scrisorile de brevet din 1305, burghezii din Paris au primit de la regele Philippe le Bel permisiunea de a-și coace pâinea, fiecare în casele lor și de a o vinde ori consuma după bunul lor plac. Până atunci, pâinea era coaptă și distribuită vulgului la modul ”centralizat”, controlat. Aceasta a însemnat crearea instituției brutarului, dar și abolirea tacită a servituții cuptoarelor comune. În zilele primilor regi capetieni, Parisul avea un singur cuptor comun în fiecare cartier, cuptor în care fiecare locuitor își cocea pâinea. În 1137, regina Alix, văduva lui Ludovic al VI-lea cel Gras, a construit-o pe a doua pe terenul Champeaux, pe locul unde ulterior a fost localizat Les Halles. Mai târziu, episcopul Parisului a construit un al treilea mare cuptor comun, pentru burghezii din Saint-Germain-l’Auxerrois. Apoi au avut cuptorul lor călugării din Saint-Germain-des-Prés, starețul Saint-Maur-des-Fossés, canoanele Saint-Marcel etc. Ordonanțele regale privind brutăria, vânzarea de făină, fabricarea pâinii sunt nenumărate. Carol al V-lea decide, în 1366, că brutarilor li se va cere să facă numai două feluri de pâine, una de două, cealaltă din patru denari; șase ani mai târziu recunoaște trei calități de pâine și reglementează în mod expres prețurile: pâinea albă sau pâinea Chailli, cântărind 25 de uncii și jumătate, se vor vinde cu doi denari; pâinea burgheză, 37 uncii, se va vinde pentru doi denari. Nu concluzionați din aceasta că strămoșii noștri din Evul Mediu vedeau pâinea albă așa cum o mâncăm noi astăzi. Nu este așa. Această pâine albă, pe care o numeau pâine Chailli și care era pâinea celor bogați, li s-a părut albă doar pentru că era mai puțin întunecată decât celelalte. Dar adevărata pâine albă este un progres destul de modern. Și în plus, igieniștii, susținătorii pâinii integrale, vă vor spune că nici măcar nu este un progres și că strămoșii noștri, mâncând pâine neagră, au mâncat poate pâine mai bună decât a noastră.
Alegere.Doctore, sunt extrem de deprimat, nu mai am nici poftă de viață. Ce mă sfătuiești: să mă sinucid ori să-mi înec disperarea în băutură. Cum e mai bine? – Depinde cum stai cu ficatul…
Miopie.O profesoară mioapă își ascultă elevii la lecție: – Hei tu, cel de acolo din spate, de lângă calorifer, recită poezia! V-am rugat pe toți să o învățați! – Îmi pare rău, dar nu pot. – Pot să te întreb ce ai făcut aseară? Întreabă, nervoasă, profesoara. – Am băut câteva halbe cu colegii mei, am jucat un poker, am fumat marijuana și apoi am stat cu iubita. – Incredibil! Cât tupeu! Încep să mă întreb de ce te-ai mai deranjat să vii azi la școală!? – Păi, eu sunt aici ca să vă repar caloriferul…
Veronica(Micle). Iacob Negruzzi, conducătorul ”Convorbirilor literare”, în „Amintirile” sale, se lansează în descrierea Veronicăi printr-o adevărată diatribă (vezi și motto). Probabil înfierbântat fiind de idee, nu se abține la a-i face o descriere parcă dictată de Maiorescu (ce o ura pe Veronica!), sau însumând toate părerile proaste ale junimiștilor: „Foarte frumușică, veselă, spirituală, această fată fu măritată de mama ei la vârsta de 16 ani (în realitate este vorba de 14 ani) cu Ștefan Micle, bătrân profesor la Universitate. Între dânșii erau poate 38 de ani deosebire, de nu mai mult (eroare: diferența de vârstă era, se cunoaște oficial acum, doar de 30 de ani). În asemenea împrejurări, fiind dat și caracterul ușuratic al acestei tinere femei (!), nu e de mirat că ea nu se credea legată prin lanțurile căsătoriei până într-atâta încât să păzească cu stricteță credința conjugală bătrânului Micle, pe care îl considera mai mult ca un părinte decât ca un soț.” (Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Ed. Minerva, 1970).
Avem, așadar, o prezentare în detaliu a Veronicăi, însă văzută ca într-o oglindă ușor deformată, pentru că, același Iacob Negruzzi, restrânge apoi aria acuzațiilor și aflăm în continuare, prin intermediul acelorași „Amintiri”, că, „Veronica nu a simțit un adevărat amor decât pentru Eminescu.” Dar mai aflăm și că în timpul vizitelor lui Eminescu la familia Micle, „s-a dezvoltat această violentă pasiune reciprocă”, fapt care a dus la situația că „tinerii amorezați își jurară să se căsătorească după moartea lui Micle, ba încă Eminescu cu fantezia lui nemăsurată, temându-se de pe atunci de posibilitatea unei despărțiri după eventuala lor căsătorie, propunea ca amândoi să treacă în secret la catolicism din cauză că această lege nu admite divorțul.”
Sigur că se poate discuta mult și bine pe această temă, însă rămâne clară influența lui Maiorescu asupra întregii situații, la care s-a mai adăugat și malițiozitatea lui Negruzzi, fără să țină seama cu obiectivitate de situația reală a Veronicăi… Și trebuie să acceptăm, prin extensie, că fenomenul era complex, iar Negruzzi nu avea nici timp, nici chef de analize psihologice, mai ușor și la îndemână fiind aruncarea întregii povești în groapa cu lei a bârfitorilor și cârcotașilor. În acest sens, este cât se poate de evident că Negruzzi, furat de mirajul propriei descrieri, a căzut într-o capcană simpatică și nu a mai ținut seama de câteva detalii care s-au dovedit până la urmă destul de importante. Însă, mergând pe aceeași frecvență a detaliilor, cred că e suficient să ne gândim la statutul unei femei frumoase, rămasă văduvă la 29 de ani și, în plus, cu o solidă și deja veche legătură extraconjugală, pentru a nu mai putea salva oarece, dacă ar mai fi fost ceva de salvat.” (Dumitru Hurubă)