Într-un colegiu rural dintr-un județ din nordul țării candidează unul dintre cei mai notorii politicieni ai PNL. Urmare a înțelegerilor cu PSD, liberalul de care vorbim, căruia nu-i dau numele pentru a nu fi acuzat de publicitate negativă, și-a asigurat un contracandidat social-democrat de paie. Conștient de aranjamentul cu pricina, PD-L nu s-a aruncat nici el cu vreun candidat de mare anvergură, astfel încât, înainte de a începe campania toată lumea credea că liberalul va câștiga detașat.
Un sondaj de opinie realizat chiar în aceste zile arată o cu totul altă realitate. Liberalul e atât de prost văzut de electoratul din colegiul său încât, după cum reiese din sondaj, unii spun că votează cu oricare dintre contracandidați numai ca să se asigure că nu va câștiga “hoțul = laș”.
Concluzie: Deși îl știe aproape toată lumea, iar ca politician are și destule merite, liberalul are toate “șansele” să fie bătut măr de niște necunoscuți.
Iată o situație în care contează într-adevăr omul și nu partidul, numai că taman pe invers. Lumea pare să nu-l voteze tocmai pe singurul candidat pe care-l cunoaște cât de cât.
O altă poveste, la fel de reală, dar cu alt tâlc. În același județ, dar în alt colegiu rural, cel mai bine plasat în sondaje stă un candidat, tot liberal, care până acum n-a mișcat un deget. Puțină lume știe cum arată la față, grație câtorva afișe, iar aproape nimeni nu l-a văzut în carne și oase. Contracandidații săi principali, cel de la PSD și cel de la PD-L, sunt arhicunoscuți, dar , mai important, își fac campanie masivă încă de dinainte de debutul ei oficial, împărțind cu generozitate pomeni, alimente în special, la sute de țărani. Reprezintă două partide mai mari decât PNL și, în plus, deși-s mult mai cunoscuți decât de cel de la liberali și se mai și zbat cât pot, lumea nu pare dispusă să-i voteze.
Explicația cea mai la îndemână e următoarea: liberalul e favorit pentru că poartă un nume celebru în zonă, fiind fiul celui mai popular politician din județ. Iată o altă situație în care tot omul contează, și nu partidul, dar un om pe care de fapt nu-l știe aproape nimeni și care nici măcar nu se chinuie să devină cunoscut.
Sunt două exemple, cum spuneam, reale, care arată cât de ciudate promit să fie aceste alegeri uninominale. Deci contează, se pare, într-adevăr, mai mult omul decât partidul, dar într-un mod pe care puțini pot să-l prevadă.
În mod normal, sau cum ne place nouă să credem c-ar fi normal, șansele cele mai mari ar trebui să le aibă candidații cei mai cunoscuți care, în plus, își fac și campanie serioasă. Cele două exemple de mai sus ne arată că această logică poate să nu funcționeze, în unele cazuri, deloc. Nu știm în câte cazuri, dar e posibil să fie destul de multe.
Ce putem înțelege de aici? După părerea mea, unul din învățămintele de substanță pe care le vom putea trage din aceste prime alegeri uninominale e că, deși electoratul pare, într-adevăr, mai sensibil la calitatea oamenilor decât la apartenența lor politică, ceea ce reprezintă și așteptarea majoră a acestui sistem de vot, rezultatul e aproape imprevizibil.
Poți să votezi cu un necunoscut pentru că singurul pe care-l cunoști nu-ți convine sau, invers, să votezi tot cu un necunoscut împotriva celor de care știi multe, chiar și bune, doar pentru că pe fruntea sa stă lipită o etichetă pozitivă. În cazul de mai sus, faptul că e “băiatul lui tata” pentru care n-are nici un merit.
Dați-mi voie atunci să-mi exprim deja o mare dezamăgire, pe care sper ca rezultatul alegerilor să mi-o șteargă: Da, votul uninominal înseamnă să alegi mai degrabă omul decât partidul, dar n-ai nici o garanție că electoratul nu va trimite în Parlament o mulțime de oameni pe care de fapt nu-i cunoaște aproape deloc. Asta să fie ce-am vrut noi, aproape toți românii, de la votul uninominal? Întreb doar, deși eu continui să cred că e oricum mai bun decât cel pe listă. Dar parcă nu atât pe cât speram.
