Omul, preot și rege al creației

Rareori îi mai este omului contemporan teamă pentru pierderea vieții sale în mod concret. Desigur, există o teamă, însă ea, cu excepția cazurilor vecine cu patologia, are un caracter mai mult abstract. Universul în care trăim este unul, pe cât posibil, securizat. Societatea și organizarea vieții sociale îl feresc, în marea majoritate a cazurilor, pe omul recent de angoasa morții. Există legi care îi garantează libertatea, care îi pedepsesc pe cei care atentează la proprietățile, bunăstarea, calitatea vieții și viața acestuia. Desigur, se întâmplă să fie încălcate, însă suntem mai aproape de butada leibniziană care spune că „locuim în cea mai bună dintre lumile posibile” decât a fost vreodată umanitatea până în acest moment pe tot parcursul istoriei ei.
Din păcate însă, ultimele trei săptămâni au fost pentru omul contemporan o dovadă a fragilității existenței sale. Deși tehnologia a pătruns până și în inima satelor, deși internetul și televizorul au diminuat linia care odată făcea să se distingă viața omului de la sat, locul în care, dacă este să ascultăm vorba poetului, „s-a născut veșnicia”, de viața orășeanului, căderile masive de zăpadă și viscolul din ultima perioadă ne-au arătat că în fața naturii dezlănțuite, peste care omul a fost pus preot și stăpân, cu toate resursele tehnologice, omul este neputincios.
Nici fermele construite cu bani europeni, nici utilajele performante, nici intervenția jandarmilor, a armatei sau organizațiilor voluntare nu au reușit să pună stavilă entropiei declanșate de cele două-trei săptămâni de ninsoare și viscol. Nu am avut altceva de făcut decât să așteptăm, să ascultăm prognoze meteo și să ne rugăm ca stihiile să treacă și să nu lase în urma lor un prăpăd.
Îmbucurătoare a fost solidaritatea cu care românii s-au ajutat între ei. S-au strâns alimente, au fost organizate grupuri de voluntari care să meargă la deszăpezit, s-au făcut colecte. Totul pentru ajutorarea celor care în acele zile au fost greu încercați. Acesta este un semn de sanitate socială, un semn care ne indică prezența iubirii aproapelui în inima românului, judecat adesea mai mult pentru defectele sale decât pentru calități.
Toate pagubele materiale, toate viețile pierdute însă sunt un „memento mori”, un prilej de a ne aduce aminte de noi și de însemnătatea existenței noastre. Nicicând nu simți cu mai multă acuitate cuvintele Ecclesiastului: „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni. M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiast 1, 1- 14), ca în momentele acestea.
Munca de o viață a oamenilor este făcută „vânare de vânt” într-o clipită. O săptămână de ninsoare și viscol sau viitoarele inundații au făcut sau vor face case să dispară, vor produce pagube materiale imense, vor secera vieți și ne vor obliga, măcar pentru o secundă, să ne oprim din goana nebună pentru și către nimic, impusă de societatea în care trăim, și să ne întrebăm încotro ne îndreptăm, să realizăm că, deși am zidit multe case pe pământ de-a lungul unei vieți, nu am pus totuși nici o cărămidă la casa cu adevărat importantă, a sufletului nostru, pentru mântuirea acestuia.
(Petrică BĂBĂTIE, sursa: Ziarul Lumina)