Omul modern are propriile forme de idolatrie

Importanța celor zece porunci date lui Moise pe Muntele Sinai ne-o arată Însuși Dumnezeu, când spune, imediat după ce enunță porunca a doua: „Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele“ (Ieșirea 20, 6). „Decalogul, deși a fost emis într-un anumit context, este la fel de valabil și în contemporaneitate. Perenitatea acestor legi decurge din veșnicia Celui ce le-a emis“, explică PS Ioachim Băcăuanul.
Vă oferim astăzi porunca a doua a Decalogului în interpretarea Părintelui Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.
Preasfinția Voastră, știm că porunca a doua a Decalogului oprește idolatria. Spuneți-ne, vă rugăm, care era contextul primirii acestei porunci în viața poporului israelit?
Contextul religios egiptean în care israeliții au supraviețuit vreme de 430 de ani și-a lăsat amprenta asupra manifestărilor cultice israelite. Aceasta se arată în faptul că simțind nevoia de a vedea pe Dumnezeul ce îi scosese din Egipt, ei au cerut lui Aaron să le confecționeze, din aurul topit al bijuteriilor, un vițel, în fața căruia să aducă sacrificii. Acest idol nu este ales întâmplător, el ducându-ne cu gândul la reprezentarea zeiței Hathor, căreia îi erau asociate dansurile, muzica de percuție, fertilitatea, beția orgiastică, pe de o parte, iar pe de alta la reprezentarea lui Baal, zeul mitologiei ugaritice, simbol al vieții organice și al fecundității, aducător al ploii și organizator al timpului, în fața căruia se aduceau sacrificii sângeroase.
Gravitatea închinării idolatre a iudeilor e cu atât mai mare, cu cât, la poalele muntelui fumegând de prezența lui Dumnezeu, ei trebuiau să petreacă în curăție. Porunca a doua din Decalog avea o dublă traiectorie ce acționa pe de o parte retrospectiv, încercând să anuleze toate reminiscențele cultului egiptean, iar pe de altă parte preventiv, în perspectiva conviețuirii lui Israel cu locuitorii Canaanului și ai țărilor învecinate. Fiind popor eminamente agrar și pastoral, era tentat să împrumute religia politeistă a populațiilor semitice feniciene și sidoniene, care se închinau zeilor fertilizatori ai pământului (Baal, Astarte), sau a amoniților, moabiților etc. Astfel, din paginile Bibliei, se poate observa permanenta tensiune dintre Iahve și aceste zeități, sincopele religioase ale israeliților, precum și corecțiile unui Dumnezeu Ce urmărea transformarea interioară, prin ascultarea și încrederea în cuvântul Său.
Idolatria nu a dispărut odată cu pieirea religiilor antice
Mai are această poruncă valoare și obligativitate pentru noi, cei de astăzi? Cum s-ar putea actualiza a doua poruncă dumnezeiască a Decalogului?
Decalogul, deși a fost emis într-un anumit context, este la fel de valabil și în contemporaneitate. Perenitatea acestor legi decurge din veșnicia Celui ce le-a emis și la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. Însuși Mântuitorul spune că prezența Sa istorică nu anulează valabilitatea Legii mozaice, ci o desăvârșește, arătându-i frumusețea și profunzimile reflectate în adâncul ființei umane. Referindu-se la această problemă, Sfântul Teodor Studitul remarcă faptul că interdicția poruncii a doua nu trebuie înțeleasă ca o interdicție de principiu, ci ca o măsură pedagogică contextuală.
Pe de altă parte însă, am putea spune că idolatria nu a dispărut odată cu pieirea religiilor antice, decât poate ca formă de manifestare cultică și obiectuală. Remarcăm faptul că fiecare generație e atrasă de un anumit profil idolatru, specific timpului și evoluției societăților în toată complexitatea lor. Deși astăzi călătorim doar în scop cultural, pentru a vizita piramidele egiptene sau templele romane, încă mai putem întâlni adepți ai unor texte sau ziceri aparținând civilizațiilor de mult apuse, așa cum s-a întâmplat cu interpretările eshatologice ale textelor mayașe, care au fost readuse în atenția întregii umanități în anul 2012.
Ce înțeles a primit în Creștinism cuvântul „idol“?
Atunci când între noi și Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în același timp impresia că pe axa valorilor și în viața noastră ocupă locul cel mai important, atunci, acel ceva poate avea chipul unui „idol“. Astfel, Sfânta Scriptură spune că închinare la idoli este și iubirea de arginți (Coloseni 3, 5) sau lăcomia pântecelui (Filipeni 3, 19), precum și tot ce are putere să înrobească ființa umană, schimbând pe Dumnezeu cu chipul lumii acesteia (Epistola către Romani).
Cinstirea icoanelor este închinare la idoli?
Cine păcătuiește astăzi împotriva poruncii care interzice închinarea la idoli?
Cred că toți cei care sunt circumscriși unui orizont strict uman și care înțeleg să materializeze divinitatea, în loc să spiritualizeze modul propriu de viețuire, au o vină față de această poruncă.
Omul modern are propriile forme de idolatrie, prin care distorsionează imaginea lui Dumnezeu din ființa sa, folosindu-se de simulacre ce îi construiesc un chip străin. Astfel, dorința maladivă de acumulare prin care încearcă să umple vidul existențial rămas prin înstrăinarea de Dumnezeu și care îl face să se raporteze axiologic la ceea ce are și nu la ceea ce este, consumerismul, obsesia pentru putere, emanciparea față de „ideologiile religioase“, secularizarea ce a scos pe Dumnezeu din inima omului, nihilismul, autonomismul, pluralismul, individualismul, succesul economic privit ca împlinire personală, toate acestea sunt forme ale unei idolatrii moderne ce conduc spre o alienare a omului în raport cu Dumnezeu pe Care L-a înlocuit cu proiecția propriilor trăiri străine.
Se poate, prin cinstirea icoanelor, să încălcăm în vreun fel această poruncă?
Atunci când se referă la idol, Septuaginta folosește denumirea de „chip cioplit“, iar atunci când se referă la chip (eikon), în sensul acceptat, se subliniază că este vorba despre chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă etimologic cuvântul eikon se situează foarte aproape de eidolon, între cele două realități există deosebiri esențiale. Astfel, în timp ce icoana e teofanică, insuflând închinătorului dorința comuniunii cu „prototipul“ icoanei, prin transcenderea materiei din care e confecționată, idolul e o reprezentare întruchipată a forțelor imanente ale universului creat și, de cele mai multe ori, o identificare substanțială cu zeul însuși, de aceea și proporțiile chipului iconic nu sunt firești, ci spiritualizate și transfigurate.
Cum putem ieși din idolatrie
Părintele Constantin Galeriu vorbea de o anumită legătură între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai și cele nouă fericiri rostite de Hristos Însuși pe Muntele Fericirilor, arătând că atât unele, cât și celelalte sunt „darul iubirii și purtării Lui de grijă“. Ce corespondent are această poruncă în Fericiri?
Fericirea a șasea, „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu“, împlinește și desăvârșește înțelesul poruncii, subliniind că ceea ce evreii, printr-o curățire exterioară, n-au reușit să vadă, în legea harului devine prin Hristos o răsplată a celor ajunși la despătimire. Nevederea sinaitică a lui Dumnezeu devine prin „schimbarea la față“ prezența transfigurată și replică teofanică a lui Dumnezeu întrupat. Ceea ce Moise n-a reușit să vadă în Sinai devine realitate pe Tabor.
Avem îndemnuri din partea Părinților Bisericii în legătură cu importanța și respectarea acestei porunci?
Porunca a doua a fost dată într-un anumit context politeist, în perspectiva unei pedagogii divine, de unde și caracterul aniconist al ei. Sfântul Teodor remarcă faptul că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu se realizează doar prin vederea mijlocită de legea harului, fără a se încălca prin aceasta porunca a doua: „Prin întrupare Hristos pune capăt legii mozaice și interzicerii de către aceasta a oricărei reprezentări. Vechiul Testament cedează locul Noului Testament, care ne descoperă o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu eliberatoare de idolatria inevitabilă mai înainte“.
În încheiere, aș vrea să spun faptul că, în această perioadă complexă a crizei pe care o traversăm, ieșirea din tragedia idolatră a omului modern se poate realiza doar printr-o autentică transformare interioară, care să-l conducă de la statutul actual de individ la starea de persoană eclesială pnevmatoforă, transfigurată de prezența iubirii divine.
(Nicoleta OLARU, Ziarul Lumina)