„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii

Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Opera Mântuitorului nostru Iisus Hristos este alcătuită din minuni, care sunt lucrări văzute ale Preasfintei Treimi, și cuvântări – parabole, care sunt nestemate ale învățăturii lui Iisus. Joachim Jeremias, teologul occidental care a scris lucrarea The Parables of Jesus, afirmă că parabolele sunt fragmente din stânca originară a Tradiției, ce surprind caracterul Evangheliei lui Hristos, natura eshatologică a predicii Sale, intensitatea apelurilor Sale la pocăință, precum și conflictul Său cu fariseii.
La noi în țară, cel mai bun comentariu al parabolelor – desigur, pentru teologi – este cel al patriarhului Iustin Moisescu, intitulat Originalitatea parabolelor lui Iisus; pentru credincioși, comentariul cel mai potrivit este cel al părintelui prof. Ilarion Felea. Cu puțini ani în urmă a publicat un comentariu la parabole și Andrei Pleșu. Lucrarea mea, intitulată Parabolele – nestemate ale învățăturii lui Iisus, fiind de dată recentă, include și alte comentarii și cercetări de actualitate în domeniu.
Elementul pictural al parabolelor este extras din viața de zi cu zi, ele fiind izvorâte dintr-o întâmplare reală.
Inițial, parabolele au fost rostite în aramaica galileană, însă translarea lor în mediul elenistic a dus la înfrumusețarea istorisirilor. Aș vrea să fac încă o precizare, din cele multe care ar trebui făcute, și anume aceea că unele parabole nou-testamentare își au o sorginte vechi-testamentară. Aș aminti doar una dintre ele, numită Parabola lucrătorilor celor răi, reținută de sinoptici și care își are sorgintea în capitolul cinci al cărții prorocului Isaia.
Pentru frumusețea parabolei, o voi reda în întregime:
„1. Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă.
El a săpat-o, a curățit-o de pietre și a sădit-o cu viță de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a și un teasc. Și avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă.
Și acum voi, locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, fiți judecători între mine și via mea.
Ce se putea face pentru via mea și n-am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă?
Acum vă voi face să știți cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei și ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei și va fi călcată în picioare.
Și o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată și o vor năpădi spinii și bălăriile. De asemenea și norilor le voi da poruncă să nu-și mai verse ploaia peste ea.
Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.” (Isaia 5, 1-7).
Revenind, parabolele erau adresate îndeosebi ucenicilor, chiar dacă de cele mai multe ori subiectul lor îi viza pe bătrânii, fariseii, arhiereii și cărturarii poporului, ca adversari declarați ai lui Iisus; alte parabole vizau direct mulțimile.
Pilda datornicului nemilostiv, consemnată doar de Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), constituie răspunsul dat de Hristos lui Petru la întrebarea: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? (Matei 18, 21). Hristos i-a răspuns: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” (Matei18, 22).
Cifra șapte, în concepția iudaică, exprimă desăvârșirea. Aceasta ar însemna că poți greși fratelui tău de 490 de ori, într-o zi. Numai că, „de 70 de ori câte 7”, în calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci fără de număr. De altfel, cine ar sta să numere până la patru sute nouăzeci de greșeli ale fratelui său, într-o zi, așteptând-o pe cea de-a patru sute nouăzeci și una, pe care să nu o ierte!?
Iertarea, la Dumnezeu, este infinită. Ea nu are limite matematice.
„De 70 de ori câte 7”, tâlcuiește Sfântul Teofilact, vrea să arate o mulțime fără de număr a iertării. Sfântul Evanghelist Luca notează: „De-ți va greși fratele tău, dojenește-l, și dacă se va căi, iartă-l. Și chiar de îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l!” (17, 3-4).
Pentru a exemplifica cele spuse, Mântuitorul a rostit Pilda datornicului nemilostiv, prin intermediul căreia El a adus în atenția ascultătorilor comportamentul unui împărat „care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23). Ideea de bilanț financiar periodic, de balanță financiară, nu ne este străină, ci se regăsește și astăzi în contabilitate, chiar și în cea bisericească.
Și, spune textul, începând să se socotească cu slugile, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți (Matei 18, 24). Era cel mai mare număr folosit în calculul monetar din Orientul Apropiat. Un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur (exegeții moderni susțin însă că un talant cântărea 34,272 kg de aur). Sfântul Evanghelist Matei nu precizează dacă talanții erau din aur sau din argint. Dacă facem un calcul de bun simț, rezultă că respectivul datornic avea o datorie fie de aproximativ 436 t de argint, fie de 490 t de aur. O cantitate incredibilă și greu de suportat pentru o țară, darămite pentru o singură persoană. Dacă vă miră valoarea ei, textul nu precizează cum a ajuns acel datornic la o asemenea datorie.
Însă, la vremea bilanțului, neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia și copiii și toate câte avea, ca să plătească datoria (Matei 18, 25). Stăpânul, bun manager, nu putea să rămână în pierdere. El trebuia să își recupereze paguba, prin vinderea datornicului și a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile și imobile. Sclavii evrei, potrivit Legii, indiferent de suma împrumutată, după șase ani de sclavie deveneau oameni liberi (Deuteronomul 15, 12).
Conștient de pedeapsa de care era pasibil, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoțită de câteva gesturi liturgice: „Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot” (Matei 18, 26). Rugămintea, este consemnat în Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria” (Matei 18, 27).
„Stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se”… Sfântul Isaac Sirul învață că „milostenia este durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire atât spre cel vrednic de pedeapsă, pe care nu-l pedepsește, cât și spre cel vrednic de bine, pe care îl covârșește cu binele”.
Întrucât stăpânul nu putea să-și recupereze paguba, ținând cont că valoarea unui sclav era între cinci sute și două mii de dinari, a preferat să-l elibereze pe datornic și să-i șteargă datoria. Interesant este faptul că, dintr-un parteneriat cu Dumnezeu, omul iese tot timpul câștigător.
Paradoxal, lucrurile stau altfel în cazul parteneriatelor dintre oameni.
Datornicul, după ce i-a fost iertată datoria, înstrăinându-se de stăpânul lui și întâlnind pe unul dintre cei care slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el și, sugrumându-l, i-a cerut imperativ: „Plătește-mi ce ești dator.” (Matei 18, 28). Pledoaria datornicului pentru amânarea plății: „Îngăduiește-mă și îți voi plăti” (Matei 18, 29) n-a fost primită, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria (cf. Matei 18, 30). Suma fiind foarte mică, nu se punea problema vinderii debitorului; a fost doar aruncat în închisoare, până ce va plăti suma. Comparativ cu suma care i-a fost iertată lui, suma datorată de cel împreună-slujitor cu el era infimă (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint); totuși, el nu a vrut să renunțe la ea.
Atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoința stăpânului său a fost revoltătoare. De aceea, comportamentul său nu a rămas fără ecou, ci a atras atenția celorlalte slugi care, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte și, mergând, au spus stăpânului toate cele întâmplate (Matei 18, 31).
Atunci, stăpânul, chemându-l, l-a mustrat: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?” (Matei 18, 32-33). Sfântul Isaac Sirul avertizează și că inima nemilostivă va rămâne continuu întunecată; doar milostenia alungă întunericul din lăuntrul sufletului. Din păcate, în loc să fi fructificat șansa care i s-a oferit, acel slujitor a lucrat în așa fel încât darul milostivirii să-i fie revocat: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria” (Matei 18, 34).
Aș vrea să fac o precizare, și anume aceea că iubirea de argint nu înseamnă doar iubirea de bani, ci și iubirea de orice alt lucru; este un alt mod de închinare la idol. De ce s-a mâniat stăpânul? Pentru că nu l-a iertat pe fratele său (cf. Matei 18, 35). Ne atrage atenția textul că „l-a dat pe mâna chinuitorilor” – o sentință pentru veșnicie, și aceasta pentru că anul jubileu, ce prevedea eliberarea sclavilor, nu stipula vreo grațiere.
Parabola are o dimensiune eshatologică. Vizează Judecata de Apoi surprinsă în versetul 35: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.
Așadar, iubiți credincioși și credincioase, Stăpânul adus în discuția parabolei este Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi. Toți avem câte zece mii de talanți debit la Dumnezeu. Ne naștem cu această datorie față de Dumnezeu. Dumnezeu, prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului, și prin el, nouă, posibilitatea ca, înainte de sfârșitul vieții sale, să se poată îndrepta. Numai că el, după ce a primit iertarea, s-a purtat lipsit de omenie față de datornicul său.
Sunt două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră față de aproapele, și cea de a doua este cea a judecății. Mila lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoșata Judecată, însă numai în funcție de disponibilitatea noastră de a ierta. Alternativă la Judecata de Apoi nu există. Acolo, Dumnezeu trece de la mila secondată de iubire la dreptate și pedeapsă.
Parabola ne atrage atenția asupra modului în care trebuie să ne comportăm în relația cu aproapele, folosindu-ne exclusiv de milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu.
Aș încheia rugându-vă să citiți cele 55 de nestemate ale învățăturii lui Iisus, care sunt parabolele. Citindu-le, numai așa veți putea pătrunde în tainele Împărăției lui Dumnezeu!