În primăvara anului 1993, cu numai câteva luni înainte de trecerea în lumea celor drepți, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a primit cu smerenie să ne împărtășească nouă, fondatorilor de azi ai revistei „Veghea”, studenți pe atunci, un strop din înțelepciunea sa. Venisem din Brașov, aproape de locul nașterii Părintelui, iar acest fapt i-a produs o mare bucurie. Cu duioasă blândețe, Părintele ne-a vorbit despre ortodoxie, protolatinitate, românism, folclor, literatură, istorie. Și în permanență despre Dumnezeu.
Să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae
Smerenie, înțelepciune, blândețe, dar și îndârjire, spirit luptător degaja personalitatea de statură filocalică a Părintelui Stăniloae. I-am promis, la finalul întâlnirii, că ne vom întoarce. Ne-o fi așteptat Părintele… încă șase luni. Dar noi, luându-ne la trântă cu tinerețile, n-am simțit cum trece timpul. Ne-am întors la Părinte, dar am așteptat în zadar să ne deschidă ușa. Era tocmai ziua în care alte porți avea să deschidă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: cele ale Raiului. Nouă nu ne-a rămas decât să-i fim alături pe drumul spre locul său de veci de la Mănăstirea Cernica.
De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupește lumea aceasta: cu un glas disperat, a strigat măicuței care îi stătea alături: ”Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 15 ani Părintelui Stăniloae, precum și ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învățăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci și pe care vi le împărtășim astăzi. Și să reacționăm. (Florian Palas)
„Fiecare este o taină”
Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină față de celălalt, deși mă deosebesc de alții și fiecare se deosebește de alții; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, așa că nu poți să reduci viața persoanei la o știință precisă, așa cum pretinde știința. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalță, îmi dă o bucurie… De-aș avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă față de mine aș fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă față de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Știința nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înțelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înțelegere. Eu cred că apariția omului este o taină și în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de știință spun că n-a fost nimic și a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârșit, trebuie să fie conștient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect, desăvârșit. Trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Și nu poți să gândești persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubește. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubești, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poți… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească și tu o iubești pe ea; și ce iubire mai înaltă și mai curată este decât cea între Tată și Fiu, și dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; și fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are și pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Așa că învățătură despre Treime apare inevitabil.
„Ideea de neam nu poate fi decât o idee morală”
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” și ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” și altele. Și a venit pe la Sibiu invitat să țină niște conferințe. Și mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolți și să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Și am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naționalul cu moralul, și eu la fel; totdeauna creștinismul adevărat este și moral. Și naționalismul adevărat, ideea de națiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naționalismului”, în „Gândirea”.
“Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”
Liiceanu cred că-i tare străin de credință. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală și să-mi ceară niște studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof și despre fiecare religie.” „Și de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaștem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaștem, că nu ne cunoaștem pe noi, și cred că ar trebui să ne cunoaștem pe noi mai mult”. Și a plecat fără să intre în discuție cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credința poporului. Ispita Occidentului, știți… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioții, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în brațele unei Franțe care era atee.
(Părintele Stăniloaie, sursa: www.civicmedia.ro)
