Omul cel cald al lui Dumnezeu

Supranumit „omul lui Dumnezeu”, Sfântul Alexie nu impresionează ca alți sfinți ai Bisericii prin scrierile sale ori prin minuni sau tămăduiri miraculoase. Nu a scris nimic, nu a făcut nici o minune în timpul vieții lui pământești.
Acest sfânt din veacul al V-lea se distinge prin viețuirea sa minunată care a ars în taină ca o jertfă iubitoare oferită în dar lui Dumnezeu. Sfântul Alexie în trei cuvinte: dragoste, jertfelnicie, răbdare.
La acest sfânt pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 17 martie, iar cea Romano-Catolică pe 17 iulie intrigă mai ales apelativul. Nu mai avem niciun sfânt care să fie numit „omul lui Dumnezeu”. Care este explicația acestui supranume? O aflăm din istorisirea vieții sale: Alexie trăia de 17 ani în preajma Bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din cetatea Edesei Siriei, într-o stare de sărăcie materială desăvârșită, dar având prisosință de comori duhovnicești. Zilele din timpul săptămânii și le petrecea în fața ușilor bisericii, iar duminica intra la slujbă și se împărtășea cu Sfintele Taine. Noaptea și-o petrecea în cimitirul din apropiere rugându-se. Îmbrăcat sărăcăcios, oamenii îi dădeau pomană, dar el împărțea altor săraci tot ceea ce primea. De aceea, Maica Domnului, către care el avea mare evlavie, a vrut să-l descopere oamenilor și i s-a arătat celui care se îngrijea de biserică spunându-i să-l lase pe „omul lui Dumnezeu” să stea înăuntru.
„Omul lui Dumnezeu” este foarte iubit în Europa creștină, dovadă fiind răspândirea manuscriselor timpurii care cuprind istorisirea vieții sale. În Franța, de pildă, „Viața Sfântului Alexie” reprezintă unul dintre cele mai vechi manuscrise și monumente de limbă franceză, datând din secolul al XI-lea. Dar este și unul dintre primele texte cunoscute din literatura noastră în redactare slavonă (sec. al XV-lea), versiunea românească fiind realizată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Așa petrec cei plăcuți Domnului
Tatăl Sfântului Alexie, Eufimian, era un patrician foarte bogat, având cam trei mii de slugi, dar era și foarte credincios: postea în toate zilele până la ceasul al nouălea (ora 15.00), dădea în fiecare zi câte trei mese la oamenii săraci. Și mama sa, Aglaida, era o femeie foarte credincioasă și evlavioasă. Pe Alexie l-au dobândit în urma rugăciunilor fierbinți către Dumnezeu și a milosteniilor pe care le-au făcut cu prisosință în toate zilele vieții lor. La șase ani l-au dat la învățătură și a studiat gramatica, retorica și cărțile bisericești, apoi Scriptura, devenind foarte înțelept. Tânărul Alexie și-a pus în gând să se călugărească, dar părinții au hotărât să-l căsătorească și el a trebuit să se supună, pentru a nu le face supărare, însă intrând în cămara de nuntă, și-a scos inelul de aur și brâul scump cu care era încins și a zis soției sale: „Păzește-le acestea și Dumnezeu să fie cu noi până ce darul Său va face ceva nou.” După aceea a plecat și s-a dus în Siria, în Edesa.
Alexie își lepădase averea, pentru o mai mare avere, cea din ceruri.
La Edesa a stat 17 ani, apoi a plecat pentru că oamenii începuseră să îl considere sfânt după ce Maica Domnului îi zisese într-o viziune eclesiarhului bisericii că Alexie este „omul lui Dumnezeu”, că „este vrednic de Împărăția cerurilor” și că „precum stă coroana pe capul împărătesc, așa stă Duhul Sfânt peste dânsul”.
S-a îmbarcat într-o corabie care avea ca destinație Tarsul Ciliciei, cetatea Sfântului Apostol Pavel, dar din cauza unei puternice furtuni nu a mai putut ajunge acolo și a mers la Roma. Alexie s-a gândit să nu fie povară nimănui și s-a întors la casa tatălui său cerându-i adăpost. Trecuseră mai bine de 17 ani de când plecase de acasă și tatăl nu și-a mai recunoscut fiul, ci s-a milostivit de el ca de un sărac oarecare și i-a oferit adăpost în casa lui, poruncind slugilor să-i construiască o colibă în curtea palatului său și să-i aducă în fiecare zi câte ceva de mâncare.
Aici a petrecut Alexie încă 17 ani, în post și rugăciune: mâncarea pe care o primea el o împărțea săracilor, oprindu-și numai puțină pâine și apă, iar nopțile lui erau albe, căci le dedica rugăciunii intense către Dumnezeu. Cum va fi fost să stea atât de aproape de dânșii și totuși să nu se descopere cine este, mai ales că auzea în fiecare zi plânsul mamei și al soției lui, este greu de închipuit. Ne impresionează și răbdarea, și iubirea soției lui Alexie, care l-a așteptat mai bine de 34 de ani, din aceasta văzând cu toții cum trebuie respectată Taina Cununiei.
Necunoscut de familie
Simțindu-și sfârșitul aproape, Sfântul Alexie a scris pe o hârtie toată povestea vieții sale, pentru a putea fi cunoscut de părinți, cerându-și iertare pentru că i-a mâhnit, dar această durere, le spune el, le va fi spre mai mare bucurie în cereștile lăcașuri. Dumnezeu a vrut să-l descopere în mod măreț pe credinciosul său rob: pe când papa Inocențiu (402-417) slujea Sfânta Liturghie, de față fiind și împăratul Honorius (395-423), s-a auzit un glas minunat ieșind din altar: „Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate cele ale voastre se vor rândui bine!” Nu mică le-a fost mirarea lui Eufimian și soției sale că cel ce stătea înaintea casei lor era chiar fiul cel mult iubit, dar și jalea că l-au cunoscut abia după moartea sa. Mulțime de bolnavi care s-au atins de trupul lui s-au vindecat, încât nici nu puteau să îl depună în biserică din pricina mulțimii de oameni – nici măcar aurul și argintul care au fost aruncați înspre mulțime nu au putut-o convinge să se disperseze, arătând cât de mult crescuse evlavia poporului față de acest sfânt necunoscut nimănui până atunci.
(Silviu LUPU, www.ziarullumina.ro)