Omul care râde

Pentru tinerii care se plictisesc în autobuz de cele mai multe ori se ivesc diverse ocazii în care fără măcar să mai aștepte acceptul partenerului de conversație, încep să interpreteze diverse faze mai mult sau mai puțin comice. De cele mai multe ori de asemenea se încinge un adevărat recital de glume nu foarte izbutite, presărate din abundență cu obscenități și gesturi largi, grăitoare. Este ușor de remarcat că nu chiar toată lumea apreciază acest tip de pseudo-divertisment. Dimpotrivă. Dar ce se poate face? Vehiculul este în mișcare și actorii de ocazie – într-o formă de zile mari, potrivită, totuși, unei alte scene.
Aceste manifestări, ușor cabotine, își au explicația lor, cu adânci rădăcini în crizele de tot felul care au trecut peste neamul nostru. Expresia „haz de necaz” este tot mai des invocată pentru a scuza vaste ieșiri în decor și încălcări flagrante ale bunului-simț. Cu toate că mai potrivită este expresia referitoare la „călcatul în străchini”. Și remarc un lucru ciudat: mulți dintre noi nu mai știu unde este granița dintre firesc și exagerare. Graniță cunoscută în mod simplu nu celor îngrădiți de vreo lege arbitrară, ci acelora îndrumați de cele mai simple norme ale unei educații corecte.
Râsul este o reacție normală, specifică oamenilor, la stimuli care dau naștere satisfacției sau veseliei. Nimic mai natural decât o persoană fericită ori amuzată. Există, însă, un loc și un timp pentru toate. Iar excesul, în nici un domeniu, nu a dus la ceva bun. Orice aspect al firii noastre împins dincolo de limitele firescului rupe un echilibru. Persistarea în nefiresc ne transformă în personaje bizare, trist rătăcite pe cărările absurdului. Și absurdul, oricât am încerca să îi dăm o altă înfățișare, cu un alt nume, la modă, este dezumanizarea asumată, cel mai simplu traseu spre autodistrugere.
Religia noastră nu ne îndeamnă să fim triști. Suntem, însă, îndemnați să păstrăm măsura în toate. Un creștin posac vădește mai degrabă o rea dispoziție, nu un comportament inspirat de credința sa. Unul veșnic pus pe glume, „sărind calul”, își exprimă, probabil, admirația pentru comedia bufă, nu trăirile religioase. Un adevărat creștin, conștient de drumul său în viață, este senin, netulburat de excese, călăuzit întotdeauna de iubirea lui Dumnezeu și a semenilor. Iar acestea nu sunt doar simple cuvinte, imposibil de transpus în practică. Reprezintă idealul nostru, al tuturor, într-o lume care, oricât ar inversa valorile, nu poate modifica rostul nostru concret: îndumnezeirea.
În 1869 era publicat romanul lui Victor Hugo, „L’homme qui rit”, tradus în limba română sub numele „Omul care râde”. Fără îndoială, nu este cea mai bună sau cea mai cunoscută operă a scriitorului. Prezintă viața unui tânăr desfigurat în copilărie cu scopul de a fi folosit în spectacole ca bufon: chipul său a rămas încleștat într-un etern zâmbet larg, dând impresia că tânărul ar râde în permanență. Dar sufletul său era cuprins de o tristețe înfiorătoare. Mă întreb astăzi, când „divertismentul” ne acaparează viața, asaltându-ne la tot pasul cu umor de proastă calitate, oare câți dintre noi chiar râd necontenit, așa cum lasă unii impresia? Nu cumva zâmbetul neîncetat este un rictus, menit să ascundă și să acumuleze, în spatele lui, tristețea? Răspunsul este undeva, în sufletele noastre.
(Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)