Liderul pamfletelor mele preferate este „Omul care n-a scris nimic”, de Eugen Lovinescu, apărut în paginile gazetei „Epoca”, în 1919, peste nouă ani fiind republicat în volumul „Critice”.
Pornind de la paradoxul că Academia Română a primit în rândurile ei pe cineva lipsit de operă – Alexe Procopoviciu, profesor modest și cumsecade din Cernăuți – cu o ironie fină și corozivă, Lovinescu face elogiul acestui înțelept, care-a găsit în sine forța colosală de a se abține de la scris: „A nu scrie nimic… ce mare merit… (…) meritul cel mai rar într-o țară de intensă producție literară…”
Gestul firesc al lui Lovinescu e să se încline în fața impunătoarei instituții care, așa cum se cuvine pentru rangul înalt ce-l poartă, dovedește subtilități rafinate. „Pentru ce Academia ar recunoaște numai meritul d-lui Iorga, mușcat de dintele zădărniciei de atâtea ori? D. Iorga poate fi criticat în atâtea sute de cărți și-n atâtea mii de articole! Era vremea ca Academia să se pună la adăpostul reputației imaculate a unui bărbat, rămas fără prihană până la o vârstă la care scăpăm de obicei de ispitele frivolității scrisului.”
Dintotdeauna, acest diavol neadormit care e scrisul și-a aruncat furnicăturile în populație, fiind greu de găsit cel cu floarea fecioriei literare imaculată. N-ar strica, poate, ca Uniunea Scriitorilor, într-o atitudine cu valoare de simbol, să premieze și ea, măcar vreo zece ani la rând, niște cetățeni care se disting prin performanța de a nu fi scris nimic.
Sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar când văd grafomania – din librării sau de pe gardurile netului – îmi amintesc de „Omul care n-a scris nimic.” Dacă omul ăsta ar exista, mi-aș face din el un idol, pe care l-aș aplauda și l-aș ovaționa, până mi s-ar duce pielea de pe pălmi și smalțul de pe coardele vocii.
