Omilia 37 a Sfântului Grigorie Palama despre Adormirea Maicii Domnului

1. Dorul și datoria au alcătuit, pentru dragostea voastră, omilia noastră de astăzi. Dar nu este numai dorirea mea de a supune atenției voastre cuvântul mântuitor primit în auzul vostru cel iubitor de cuvântări dumnezeiești și de a vă hrăni de aici sufletele voastre și nu numai fiindcă voiesc ca pentru dragostea voastră să îmi fac datoria, după sfintele rânduieli: ci și fiindcă, mai mult decât oricare alt subiect, acesta este dintre cele mai pline de folos pentru mine însumi și mai îndrăgit de mine, dacă voi rosti cu laude în Biserică minunile Pururea Fecioarei și Maicii Domnului.
Iar cât privește dorul, care este, nu unul, ci îndoit, acela mă înalță și mă cheamă și îndeamnă, iar datoria neabătut mă constrânge, căci singur cuvântul nu se poate apropia de cele ce sunt mai presus de cuvânt, precum nici ochiul nu poate privi neabătut la soare. Apoi, iarăși, deși nu se cade a grăi cele ce sunt mai presus de cuvânt, însă, pentru iubirea de oameni, ni se îngăduie totuși să slăvim pe cele slăvite, și deși trebuie ca lucrurile ce sunt de neatins să rămână neatinse, putem, prin cuvinte, să ne plătim datoria și să ne exprimăm acest dor către Maica Domnului, cântând-o după putere.
2. Și dacă „cinstită este moartea cuvioșilor și pomenirea dreptului cu laudă” (Ps. 115:6) oare cu cât mai mult se cuvine să facem, cu cele mai înalte cuvinte de laudă, pomenirea Adormirii pururea Fecioarei și Maicii Domnului, Sfânta Sfintelor, din care purcede toată sfințirea către sfinți? Precum și facem, când o prăznuim, astăzi fiind Sfânta Adormire și mutare la viață a Maicii Domnului. Maica Domnului, fiind cu puțin micșorată față de îngeri, este fără de asemănare mai presus de îngeri, de arhangheli și de toate puterile cele mai presus de lume, prin apropierea de Dumnezeu mai presus de toate, și prin minunile ce din veac sunt scrise despre aceasta și săvârșite în ea.
3. Căci pentru ea mai dinainte s-au vestit dumnezeiești profeții ale profeților celor inspirați de Dumnezeu. Minunile dinainte au închipuit cea mai mare minune a tot pământul care este această pururea Fecioară și Maică. Schimbări ale neamurilor și lucrurilor au deschis drum împlinirii acestei noi taine. Pronii ale Duhului Sfânt, mai dinainte au închipuit adevărul ce avea să fie. Ea este sfârșitul, sau mai curând, începutul și rădăcina atâtor minuni și lucrări ale lui Dumnezeu, făgăduința Lui cea plină de rod către Ioachim și Ana, aceste culmi ale virtuții, care erau fără de copii din tinerețe, ca să nască la vremea unei bătrâneți înaintate pe cea care fără de sămânță avea să nască pe cel născut fără de ani din Dumnezeu Tatăl Cel mai înainte de veci.
Și iarăși prin rugăciunea celor care au născut-o într-un chip atât de neobișnuit pe cea care avea să nască, într-un chip și mai neobișnuit, au făcut legământ să dea înapoi Dăruitorului pe cea dăruită. Prin această preavrednică rugăciune mai presus de fire, s-a petrecut mutarea Maicii Domnului încă de pruncă din casa tatălui său în casa lui Dumnezeu. Neobișnuita ei petrecere nu a fost pentru puțină vreme, ci patru ani în însăși Sfânta Sfintelor unde s-a hrănit cu comoara hranei celei izvorâte din purtarea de grijă a îngerilor, din care hrană Adam nu a ajuns să guste, căci altminteri nu ar fi căzut din viață, precum nu a căzut această fecioară preacurată, măcar că pentru Adam și pentru a fi arătată fiică a lui Adam, s-a supus pentru puțină vreme cerințelor firii, ca și Fiul ei, mutându-Se astăzi de pe pământ la ceruri.
4. Căci din negrăită hrana aceea s-a petrecut cea mai de taină iconomie a logodnei, străină unire și mai presus de cuvânt, prin Arhanghelul pogorât din cer, la porunca și îndemnul lui Dumnezeu, întorcând pedeapsa Evei și a lui Adam spre tămăduirea de blestemul lor, pe care l-a preschimbat în binecuvântare. Căci a poftit în chip tainic frumusețea pururea Fecioarei acesteia, Împăratul a toate, precum mai dinainte a grăit David, și a plecat cerurile și a umbrit-o pe ea sau mai curând a sălășluit întru ea puterea cea enipostaziată a celui Preaînalt. Căci nu prin întuneric și foc, precum la văzătorul de Dumnezeu Moise, nici ca la profetul llie în furtună, nici în nor și-a arătat venirea, ci nemijlocit și fără văl puterea Celui Preaînalt a umbrit pântecele preacurat și feciorelnic. Nimic nu a mijlocit între ei, nici aer, nici văzduh, nici altceva dintre cele simțitoare sau dintre cele mai presus de ele, iar aceasta nu mai este doar simplu umbrire, ci curată unire.
5. Dar fiindcă ceea ce umbrește transmite propria formă și imprimă chipul propriu în cel umbrit, ceea ce a avut loc în pântece nu numai unire simplă a fost, ci și plămădire, fiind format din ambele, din puterea celui Preaînalt și din pântecele preasfânt și feciorelnic, din care s-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu. În acest chip, s-a adăpostit negrăit în ea, și din ea s-a născut cu trupul Cuvântul lui Dumnezeu, „și a fost văzut pe pământ și amestecat cu oamenii laolaltă” (Octoih, Stihira Născătoarei de Dumnezeu, glas 8).
A îndumnezeit firea noastră și ne-a dăruit nouă, după spusa dumnezeiescului Apostol, pe cele „la care și îngerii doresc să privească”. (I Petru, 1:12). Și aceasta este lauda cea peste fire și slava cea preaslăvită a acestei Pururea Fecioare Maici față de care orice minte și tot graiul, chiar de ar fi îngerești, se micșorează. Iar cât despre cele referitoare la nașterea cea negrăită cine oare ar avea grai să grăiască? Căci împreună lucrând și împreună pătimind prin această deșertare din înălțime a Cuvântului lui Dumnezeu, cu împreună slavă a fost slăvită și pe drept cuvânt a fost preaînălțată, adăugând mereu cele mai mari daruri la celelalte mai presus de fire dăruite de mai înainte. Dar chiar și după urcarea la ceruri a Celui Care a luat trup dintr-însa, prin lucrările cele mai presus de minte și de cuvânt plinite în aceasta de către El, a fost ca și când ar fi înzestrat-o cu noi și mari daruri. Prin înfrânarea cea mai aspră și prin felurite chipuri ale nevoinței duhovnicești, prin rugăciunile cele pentru întreaga lume, de asemenea, cu ostenelile, sfătuirile și învățăturile către cei care mergeau până la marginile lumii să propovăduiască pe Dumnezeu, tuturor acestora ea însăși le-a fost singură întărire, și mângâiere, fiind ascultată și cercetată și împreună lucrătoare la propovăduirea pretutindenea a dumnezeieștii Evanghelii. Și astfel a arătat o pildă de viață în luptă aspră și o petrecere desăvârșite, după minte și cuvânt.
(sursa: doxologia.ro)