OLFACTIVĂ

Am păstrat, pe acoperiș, o antenă de Chișinău. Rar, tot mai rar, o conectez la televizor: nu-i nici o bucurie să urmărești emisiunile fraților noștri, din ce în ce mai înglodați în propria neputință. Dar iată că pe micul ecran începe să defileze un peisaj cunoscut. Dureros de cunoscut! Atunci era potopit de trandafiri; acum e vremea lalelelor: este scuarul din Tighina unde, în urmă cu 15 ani, am aflat cum miroase… moartea. Nu-i o figură de stil. Văzut de aproape, din tranșee, războiul stupid și uitat de la Nistru nu s-a arătat deloc aidoma celui știut din filme și cărți… Din scuarul cu lalele se transmite o ceremonie pionierească. Tighina, cetate durată de Petru Rareș și reclădită de Cantemir, deși-i pe malul moldav al Nistrului, a fost înglobată în așa zisa republică transnistreană. C-așa a vrut Smirnov, cel venit din Kamciatka și înscăunat de ruși la Tiraspol… Nici nu văd copiii, nu-i aud recitând în rusește – din ecran țâșnesc literalmente doar lalelele roșii, amintind trandafirii de odinioară. Cine mai știe ce și cum a fost? În filme, se moare frumos: coroanele copacilor valsează lent deasupra celui căzut, fondul muzical „combate” năvalnic, între dramatic și apoteotic. La Tighina, moartea a fost urâtă, aburdă, stupidă și nespectaculoasă: racheta venea de nu se știe unde și te zdrobea la întâmplare. Cumplit m-a nedumirit, atunci, mirosul războiului. Până la corespondențele de pe frontul de la Nistru, am privit moartea din fotoliu, înscrisă în dreptunghiul atent ales al ecranului cinematografic. Atunci când televiziunea ne-a arătat viermurirea trupurilor măcelărite într-o piață din fosta Jugoslavie, ne-am crucit și ne-am îngrozit, dar n-am avut cum bănui și ce miresme stranii inventează războiul. În preajma Tighinei stăruia, mai întâi, miros agresiv de trandafiri: obuzele au retezat mii de flori și de boboci în rondurile de la intrarea în oraș. Esențele înmiresmate au țâșnit ca sângele dintr-o arteră secționată. Apoi, putoare de cordită. Ecrazită. TNT. Focuri mocnite în (și în preajma) caselor distruse. Duhoare de cârpă arsă, de perdele sintetice perpelite, de linoleum carbonizat. Miros de tencuială fărâmițată, praf albicios între dinți, în păr, în lumina ochilor. Un val de clor s-a insinuat pretutindeni, provocând panică: gaze de luptă? Nu: au fost golite rezervoarele primejduite ale fabricii chimice. ªi peste tot și toate, duhoare mocnită de cadavru: aerosoli lipicioși ți se agață de haină, pătrund în intimitatea țesăturii, nu mai scapi cu săptămânile de puturoasa amintire a frontului. Nu-i vorba numaidecât de cadavre umane: mina, rachetele, proiectilul de tanc, ucid și biete viețuitoare inocente: câini, pisici, găini, vite, guguștiuci, ciori, șobolani. N-are nimeni starea și răgazul să scotocească ruinele pentru a afla găina moartă, așa că pasărea, aproape lichefiată de căldura verii, rămâne să duhnească până se usucă… Mai miroase a ulei ars (un depozit incendiat), a apă de colonie „Codru” (un obuz a avariat o parfumerie), a scântei electrice, a asfalt arat de proiectile, a transpirație încinsă… Pe ecranul transmisiei de la Tighina, pionierii lui Smirnov se încolonează, cu steagul în frunte. Nici n-aud ciripitul lor copilăresc; răsună șters doar vocile amintirii: „Mi-o chicat și mie două mine pe casă; atâta a rămas – o bortă”…”Serghei, băiatul vecinului, se-ntoarce acuș din tabără, din România, și nu știe că nu mai are nici părinți, nici casă…”
Am deschis, larg, fereastra.