Oleacă de meditație! Știți că trăim în lumea lui „oleacă”?

De când sunt preot m-am întâlnit frecvent cu „oleacă”. Acest cuvânt maiestuos mi-a provocat de cele mai multe ori indignarea. Credincioșii m-au întâmpinat întotdeauna cu dragoste și mi-au cerut de cele mai multe ori, ce credeți!?, oleacă de slujbă. Că era vorba de agheasmă, de pomenirea adormiților, de Sfântul Maslu sau chiar de Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășirii, aproape toți doreau oleacă din ele. M-am frământat și am încercat întotdeauna să explic, învăț sau corijez această atitudine indiferentă asupra exprimării. Poate vi se pare neimportant, dar cred că moldovenii mei au fost crescuți și educați de greutățile vremurilor să primească doar câte oleacă de bucurie. Cât despre războaie, suferințe sau lipsuri… le-au primit pe toate, de-abia le-au putut duce.
Pentru cineva care s-a îndepărtat de realitatea de la firul ierbii, voit sau inconștient, unii ca aceștia, mai mici ai Domnului, au doar oleacă de credință. Și totuși, puținul i-a dus mai departe, peste valurile învolburate ale mării vieții. Cu simplitate și onestitate, și, ca să citez un drag părinte, cu eleganță și rafinament, ambele specifice frunților plecate în țărâna din care au scociorât, cu degetele mâinilor crăpate, roadele pământului, din care au împărțit câte oleacă tuturor. Cu aceleași mâini cu care au frământat prescurile, au mustuit strugurii pentru vinul cel mai curat pentru slujbă, sau au oblojit rănile celor care au gustat din amărăciunea bolii.
Astăzi sunt bătaia de joc ale semidocților de dugheană, născuți de neputința cuprinderii măcar cu inima, dacă nu cu mintea, a deprinderilor duhovnicești. Mulți dintre bunici au mintea oleacă mai neînțeleaptă, deși vârsta îi recomandă pentru sfat și model. Câți dintre ei nu au îmbătrânit singuri? Înțelepciunea experiențelor vieții a fost înlocuită de izolare și tristețe. Nu mai sunt mulți dintre ei înțelepți, fiindcă nu au avut cui spune povești la înnoptare, cui explica așezarea grădinilor și mersul gospodăriilor, fiindcă s-au sfătuit cu propriile gânduri și s-au predat înstrăinării tocmai de propria lor viață.
Oleacă a plecat de ceva timp și la oraș. L-am întâlnit în câteva rânduri, cuminte, aproape familiar. Nici eu nu sunt preotul care să fie cuprins de-a-ntregul de cele ale misiunii divino-umane. Am ajuns și eu să fiu oleacă de popă. Oleacă respectat, oleacă blamat, câte un pic din fiecare dintre cele pe care le putem trăi.
Acum, sunt la o cumpănă, alături de voi toți. Suntem toți așezați la o răspântie de drumuri. Ce vom face, ce vom alege, cum ne vom raporta la noi, după ce va fi trecut totul?
Fără să fi vrut vreodată, am ajuns să facem oleacă de slujbă, deși eu voiam să fie toată și pe îndelete oricând. Iar cei care voiau oleacă, nu se mai pot bucura deloc.
E atât de important să facem binele, acolo unde suntem, și ortodocși și eterodocși, și religioși și atei. Aproape toți vor lumea de dinainte de pandemie. Eu nu sunt singur că aș vrea să o reprimim pe aceeași. Și nici nu avem cum. Unii vor ieși mai buni, alții înrăiți. Unii vor învăța să fie alături de cel de lângă ei, alții îi vor sfâșia în continuare.
Prin ceea ce facem rostogolim în lume definiția credinței, care este, fără fapte, moartă.
Sunt ortodox. Sunt preot ortodox. De aceea, chiar dacă unora nu vă place, trebuie să vă sfătuiesc să rostim împreună, într-o clipă: Doamne, dă-ne numai oleacă de boală!
(Pr. Ștefan Zaharia, sursa: Doxologia.ro)