Iar dau peste un canal de sport ce transmite baseball! Dincolo de ocean, audiența este maximă, la noi… Deși s-ar cuveni să concureze la titlul de părinți fondatori ai baseball-ului (pare a se fi aplicat soluția copy-paste după oina noastră strămoșească), românii nu se lasă seduși și, repede, trec pe un canal de fotbal, handbal, box, orice, numai baseball nu.
Fiindcă, cinstit vorbind, este un sport teribil de plicticos. Cum de atrage, în tribune, zeci de mii de spectatori, greu de înțeles. Iar USA nu este epicentrul baseball-ului; abia în Cuba deține rol de instituție națională, trezește și mai crâncene pasiuni, lasă toate celelalte sporturi în umbră și, din câte știu, titlul mondial n-a prea părăsit Antilele.
Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, de la Pinar de Rio până la Santiago, cale de peste 1.000 de km., odată cu lăsarea serii s-aprind reflectoarele, începe rotirea de elice a bastoanelor și s-aude pocnetul înfundat al mingii capturate în mănușa-căuș. Stadioanele (intrarea e gratuită) sunt arhipline, iar publicul venit cu mâncare de acasă soarbe cafeluțe negre-negre și amare-amare turnate din termosuri enorme în cești miniaturale de către fete cu fustițe miniaturale și picioare de miss univers.
Am fost la câteva meciuri în Havana. Nimeni nu trăiește gâfâit minutele partidei, fiindcă baseball-ul se joacă gospodărește, fără limită de timp: un meci ține de la 3 la 5 ore, dacă nu și mai mult.
O faimoasă partidă (între ”Azucareros” și ”Matanzas”) a totalizat 25 de innings (reprize); în medie, un inning durează 15 minute. Meciul se consideră încheiat doar în momentul în care una dintre echipe deține avantajul minim de o ”carrera”. Teoretic vorbind, poate ține până la ieșirea jucătorilor la pensie de bătrânețe!
Cei patru arbitri (negri îmbrăcați în negru) scutură din când în când cu batistuțe albe și imaculate zgura de pe plăcile de piatră ce constituie bazele de plecare și, ades, de revenire. Arbitrul principal deține și ingrata sarcină de a aprecia și hotărî instantaneu dacă mingea expediată în forță de către ”pitcher”-ul advers a îndeplinit condițiile regulamentare și putea fi altoită cu bastonul tumefiat al jucătorului aflat la bătaie. Zborul mingii este meteoric și, de cele mai multe ori, între lansare și decizia arbitrului nu încape răstimpul unui sughiț. ”Eeeei!” – țipă arbitrul când mingea este considerată bună; ”bola!” și ”curba!” urlă publicul când răuvoitoarea bilă albă s-a abătut cu un milimicron de la traiectoria ideală (reacțiile tribunelor prezintă derapajele subiective normale, în funcție de echipa preferată). De-ar fi așa arbitrajul și-n fotbal, vă închipuiți câte tone de acuze ar profera al de Porumboiu & comp.! La baseball, decizia luată cu asemenea rapiditate este inatacabilă.
Întru protejare de mingea-proiectil, arbitrii poartă măști ca personajele din picturile rupestre din Val-Camonica și Kari Taguei; la piept, un fel de scut cu bretele îi preschimbă în acordeoniști de picnic. Minute în șir, pe teren nu se petrece mai nimic; ori mingea a fost ”bola”, ori bastonul n-a întâlni-o, ori a întâlnit-o și a fost aut (ciudat: aici autul se numește… fault), ori pitcherul se sfătuiește cu coechipierii, ori se schimbă jucătorul ”bateador”, ori… ori… În acest răstimp, copiii din tribună meșteresc avioane de hârtie și le aruncă în teren, părinții pufăie din havane și sorb sorbitura de cafea. Clipele de explozie se declanșează atunci când mingea, lovită, se află în zbor și jucătorul caută să ajungă la o nouă bază înainte ca bolidul alb să-i taie calea. Aaaa! – țipă tribunele, apoi, repede, totul reintră în normal, adică, nu se petrece mai nimic. Aceasta-i marea deosebire dintre baseball și fotbal: în timp ce sportul rege te ține cu sufletul la gură 90 de minute din 90, feblețea stadioanelor din America Centrală și de Nord presară momentele de încordare într-un lung ”salsa” (sos) de camarone… Fără nici un regret, schimb canalul – începe fotbalul!
