„Ogor înțelenit” – Dionisie I. Udișteanu (recenzie)

Îmi stă la îndemînă de mai multe luni cartea asta, dăruită de un călugăr, poate nu atît ca să scriu ceva despre ea, cît mai ales s-o citesc. Să-nțeleg și eu ceva din trista stare de azi a mănăstirilor ortodoxe… Ogor înțelenit. În adevăr, nici nu se putea un titlu mai expresiv, mai cuprinzător, mai adevărat! Da, viața mănăstirilor noastre, în ultima sută de ani, este un vast ogor înțelenit. Pe care cîțiva ostași viteji, aprigi, aprinși și netemători s-au ridicat să-l desțelenească, din năuntru în afară, călugări fiind, călugări rămînînd și în mănăstire trăind, între călugări. Căci mai cunoaștem noi și altfel de călugări, nițel cam profesori, nițel cam parfumați, nițel cam publiciști și foarte „democrați”, care n-au cu mănăstirea nici o legătură. Mă gîndesc puțin și la Iuliu Scriban, evident, cărturar, pentru care nu s-a găsit imediat după războiu nici o celulă în temnițele românești și – obiceiu vechi! – detestă eroismul. Nu de astfel de călugări e însă vorba. Ci de adevărații călugări, acei din mănăstiri. Aici, în adevăr, „Ogor înțelenit”. Și cum n-ar fi, cînd, de la 1864, civilizația francmasonă lovește în mănăstiri fără cruțare, transformîndu-le în locașuri de mizerie, de ignoranță, de întuneric, iar pentru „vizitatori” locuri unde se poate mînca, dormi și rîde pe socoteala smeriților monahi! Mănăstirile deposedate, iar monahii, ori niște ființe naive și simple, numai bune de haz, ori niște oameni așa cum i-arată Damian Stănoiu, fostul călugăr, ca și Tudor Arghezi, tot fost călugăr… Adică, monahii: și buni, ca îngerii și răi, desfrînați, etc… De ce s-a lovit așa de crîncen în mănăstiri? Pentru că mănăstirile sînt inima Bisericii, iar Biserica reazămul societății. Mănăstirile sînt îndreptarul vieții laice, bastionul apărării naționale, a moralității, școala virtuților. Ele sînt pepiniera din care se recrutează conducătorii Bisericii, Episcopii. Iar pentru Biserică sînt colțul de cer, insula aceea în care se realizează în mic societatea creștină ideală. Dacă ticăloșim idealul, cît de ticălos va fi restul? „Dacă lumina din tine este întuneric, cît mai mare va fi întunericul?” Mănăstirea nu-i un corp mort în sînul unei națiuni. Dimpotrivă. Cine scoate mănăstirea din viața neamului nostru, e ca și cum ar scoate unui tînăr glandele secrețiunilor interne: tiroida, epifiza și hipofiza; neamul devine pitic, idiot și peltic. Oare nu suferim noi de această insuficientă funcționare, timp de 70 de ani, a mănăstirilor? (Nu putem zice: ne-funcționare. Poporul nu le-a părăsit). Dar Statul nostru – ceva cu totul străin acestui popor – suferă sufletește de aceasta ! Cine iubește nația, o vrea servită de tot ce-i trebuie. O Biserică vie și tare nu există fără o mănăstire desțelenită… Sufletul mănăstirii este călugărul. Lumea îl cunoaște ca pe un biet rob trențăros sau ca pe un element nu tocmai în bune raporturi cu morala. Un ignorant sau un păcătos. Dar nu acesta e călugărul adevărat. Pe acesta îl vrea mentalitatea dușmană lui Christos. Care se teme de un adevărat călugăr. Căci călugărul este un erou voluntar. Mireanul este un ostaș al lui Christos, înrolat în termen. Face ce poate și cît poate, în largile hotare ale vieții creștine. Erou, dacă-i cazul, viteaz în măsura puterii lui. Călugărul este elita armatei creștine – elita morală, bine-nțeles – și-i cea mai de preț calitate. Din călugări au ieșit savanți (mai ales în Apus), conducători, reformatori, diplomați, cărturari, viteji etc. Călugărul e un voluntar care-i erou prin definiție: erou e cineva care și-a dat viața sa. Călugărul nu mai este un om; el e un înger în trup, cum spune Pavel. Nu mai e un om, ca noi, pentru că el a făcut trei legăminte: că renunță voluntar, nesilit, la cele trei instincte omenești fundamentale, prin care ținem de trup: femeia, averea, mîndria. El face votul absolut al abstinenții, al sărăciei și al supunerii. Spuneți dacă poate fi ceva mai măreț ! Și dacă poate fi o durere mai mare decît a vedea cîți călugări și cît respectă aceste făgăduințe ! De altfel, asta-i și trebuie unui stat laic. O icoană a perfecțiunii e o permanentă pălmuire a ticăloșiei. Națiunea lovită în inimă, paralizată, spre a putea fi devorată. Conducătorii Bisericii să nu mai fie călugări de mănăstire, călugări adevărați, așa ca Șaguna, Ivireanu, Veniamin Costache, iar Biserica devenită o anexă de Stat, așa ca poliția sau pompieria, ca să-i poată da ordine orice ministruț oarecare. Sînt semne că s-a croit un drum nou: Biserica nu mai înghite orice. Iar mănăstirile tind să devie iarăși îndreptarul vieții. Prin readucerea călugărilor la servirea lor. Cartea asta a ieromonahului Dionisie Udișteanu este un fragment din sbaterile elitei monahilor de a da și celorlalți monahi lumină și Carte. Pentru a corespunde iarăși marei lor misiuni în viața neamului. Dacă nu toți oamenii pot fi călugări – apoi aceia care sînt, să fie călugări. Mănăstirea nu-i refugiu pentru leneși, ci voluntariat și jertfă; ea-i refugiu, odihnă, stîlp, îndreptar, putere și izvor pentru laic. Așa trebuie să fie. Iată de ce nu pot precupeți cuvintele de frumoasă apreciere a strădaniei ieromonahului Dionisie Udișteanu, călugăr de înaltă calitate morală, avînt, credință și de strălucită cultivare a minții. În fiecare capitol al cărții aceștia este un strigăt după lumină, după putința de a munci, o arătare a unei primejdii ori a unui drum către lumină. Călugăr neînfricat și viteaz, cinstit și clarvăzător – așa cum ne trebuie. Cîndva trebuie să se îndeplinească toate cele dorite de acest călugăr luminat…(Paul Popescu „Orientări” anul VI, No. 10, octombrie 1937)