Oglinda retrovizoare

Din reflex, când suntem la volan, aruncăm câte o privire de control în oglinda retrovizoare: ce-o mai fi în urmă? Dacă am depășit borna X nu înseamnă că ea nu mai există: a rămas, reper mut, să ne marcheze trecerea, și de ajungem iar în dreptul ei e semn că ne-nvârtim în cerc. „Avansați înainte!” – suna cotcodăceala taxatoarelor din tramvaiul de odinioară; ia să vedem, pe ulița către România Felix, nu cumva avansăm… înapoi? Din simplă curiozitate am răsfoit colecția Monitorului din anul 2007. Ce scriam în această rubrică acum un deceniu, care ne erau gândurile, ce s-a rezolvat, ce nu, ne batem gura de pomană ori cu niscaiva folos, am devenit mai europeni decât eram, am „avansat înainte”?
Iată, în 2007 atrăgeam atenția asupra unui articol din presa „centrală” în care zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) era ridiculizată și persiflată la modul găunos-arogant și vădit tendențios: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voronețul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuș. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar… românească, fiind atestată din sec. XIII ca templu… păgân. Dintre orașe, gazeta acceptă printre „minuni” doar Sibiul și Sighișoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă și o anume marcă a altei culturi. Iar „Cimitirul vesel” de la Săpânța este considerat nici mai mult nici mai puțin decât „o colecție de cimilituri funerare”.
A trecut un deceniu: în mare, percepția „elevată” a rămas aceeași, doar că sunt evitate formulările directe și prea răspicate. În acest colț de pagină atrăgeam atenția, în 2007, asupra marii escrocherii a retrocedărilor: „La noi, au prevalat hotărâtor interese personale (funcționează din plin o mafie a retrocedărilor, adesea confecționând documente false și determinând mărturii aidoma), născătoare de avantaje nu numai pentru urmașii foștilor proprietari, ci și pentru înalta funcționărime înzestrată cu ultima semnătură și ștampilă”. Au trecut zece ani și situația este departe de a se fi limpezit. Comentând apariția noului „Mers al trenurilor” 2007/2008, observam „înscrierea hotărâtă în peisajul căilor ferate române a societăților particulare de transport. După un început timid, cu ezitări și renunțări..” În deceniul scurs, CFR a tot dat înapoi, suprimând trenuri și desființând sumedenie de linii, în vreme ce afacerea particularilor a urmat un traiect tot timpul ascendent. La privați se poate (primesc și subvenție de la stat!), la CFR, nu!
Semnalam faptul că, „la împlinirea unui secol de la răscoalele țărănești din 1907, apare o lucrare documentată, consistentă și de proporții, cu un titlu sugestiv: «Agricultura și politicianismul» (Ed. Sedcomlibris, 2007). O semnează economistul Const. Dropu, cel căruia «Europa liberă» îi difuzase în 1982, spre indignarea «forurilor», un articol mai mult decât incomod din revista «Cronica» consacrat realităților agriculturii românești. Nu bănuia că, peste un sfert de veac, va fi nevoit să condamne și mai vehement starea agriculturii, acum eliberată de constrângerile vechiului sistem, spre a fi cufundată în marasmul «dezastrului agricol post-decembrist»”. Am avut ochi bun: peste câțiva ani, cartea avea să fie distinsă cu Premiul Academiei Române.
Au trecut zece ani și auzul continuă să mi-l zgârie aceleași texte idioate de muzică ușoară: „Îți amintești cum ne-aminteam / de zilele când ne iubeam?” Sigur că, amintindu-ți amintirea amintirilor amintite, mai uiți de logică și de sintaxă – trăiască melodia! Ori „Vreau să te întorci la mine / fără tine mi-este bine.” (!!) Culmea culmilor idioțeniei cu ștaif deținând-o uluitorul text „Sunt trei zile deja de când n-ai mai fost pe-acolo / la discolo. Mă simt ca Marco Polo”, la egalitate cu „Încep să cred că viața e o fată toantă / făcută să mă simt ca Henry Coandă”.
În fine, o rememorare… de coloratură: „2007 la Muzeul Țăranului Român – bate vânt înnoitor prin sălile muzeelor noastre! – mai nou, purtând mireasmă de cârnați. Cârnați de Pleșcoi: frații Ilfoveanu expun sculptura-manifest «Eva din Pleșcoi». Spiritele învechite, acrite și retardate, n-ar ezita să întrebe de ce Eva aduce mai degrabă cu Godzilla, de ce-i lipsește capul, piciorul drept și brațul stâng și, mai ales, de ce a fost nevoie ca mastodontul să fie învelit în 70 kg de cârnați (arhetipali!) ardeiați și usturoiați, băgați cu pricepere străbună în maț de curcă tocmai în misteriosul Macondo românesc numit Pleșcoi. Adevărat, zona este zămislitoare de Eve – Elena Udrea a și onorat vernisajul cu prezența.” După un deceniu, a dispărut statuia, cu tot cu cârnați, Eva se mărită, viața merge înainte…