Odată, ca niciodată…

Te ia cu frig! Dorin Tudoran și-a publicat (la ”Polirom”) dosarul de la Securitate. Mai întâi, năucește amploarea terifiantă a mecanismului de supraveghere. Apoi, apar incredibile surprize privind tarele de caracter ale unor oameni pe care i-ai cunoscut, ba chiar (pe unii) și prețuit. Are dreptate N. Manolescu când spune că ”mi-a făcut pur și simplu rău lectura celor 500 de pagini de rapoarte (și de filaj), note, înregistrări, fotografii, sinteze, adresate de ofițeri de Securitate superiorilor lor ierarhici, precum și planuri de măsuri scornite de mințile celor din urmă și, nu în ultimul rând, turnătoriile și alte inestimabile contribuții ale, vai, colegilor noștri de breaslă”.
Cum vreau să cred că nu s-a uitat, Dorin Tudoran (debutat editorial de ”Junimea” ieșeană, cu un volum de reportaje semnat împreună cu Eug. Seceleanu) a fost și rămâne disidentul român adevărat, unul dintre foarte puținii ce au cutezat să înfrunte deschis sistemul, fără ocrotirea graniței-pavăză și fără a avea în sprijin o mișcare contestatară cât de cât structurată. Curaj, inteligență, forță și dârzenie – ale unui singuratic. Un singur glas – și cât ecou a avut inclusiv în rândul ”organelor” incapabile să-l reducă la tăcere!
Pe vremea lui Stalin-Dej ar fi fost simplu: dacă nu se recurgea la clasica arestare și condamnare politică, se regiza un accident de circulație, o încăierare la crâșmă, o cărămidă căzută din senin… acum, nu mai mergea. România încerca din răsputeri să salveze barem aparențele și sarcina principală a Securității nu mai era represarea brutală, ci dezamorsarea… gingașă (!?). Rol ce nu prea convenea noii generații de băieți cu ochi albaștri, dar a trebuit să-l joace până la capăt într-o reprezentație care, practic, a demonstrat că un singur individ poate învinge un sistem.
Culmea este că, pe ultimii metri ai înfruntării, Securitatea era aceea care insista să se rezolve tot mai grabnic revendicările ”obiectivului” (servici, casă, împrumuturi la Fondul Literar, publicare, vize pentru străinătate), desigur, rămânând tabu ireconciliabilele divergențe de fond. Un formidabil aparat de filaj urmărea fiecare mișcare a ”obiectivului”, iar rapoartele amănunțite sunt de tot hazul, fiindcă, de regulă, consemnează sumedenie de fleacuri (”la ora 12,30 a stat la rând și a cumpărat o gogoașă pe care a consumat-o…”), spre a încheia cu precizarea de ordin tehnic ”anexăm un număr de 6 fotografii și negativele, împreună cu nota de identificare” (de fiecare dată când Tudoran întâlnea o persoană necunoscută ”organelor” se declanșa și urmărirea acesteia, inclusiv identificarea solicitată altor departamente…)
Nici măcar nu era un joc polițienesc de-a hoții și vardiștii, fiindcă ”în perioada filajului nu s-a sesizat tendința de autoverificare sau încercări de sustragere de sub filaj”. Ofițerul scrie ”s-au încercări” – desigur, nu era timp pentru gramatică în situația în care trebuia să te ții scai de ”obiectiv” zile și nopți în șir, să sari din tramvai în troleibuz, să-l aștepți ore și ore în fața restaurantului Casei Scriitorilor, să-l pozezi ”la fix” fără să se prindă cei din jur…
Cartea (aproape 600 de pagini în format mare) e-o nesfârșită înșiruire de note, sinteze, rapoarte, planuri de măsuri, mai toate spunând același lucru, astfel îndeplinindu-și și rolul (secundar?) de justificare a existenței stufosului aparat securistic. Maiorul Oprișor trimite adrese ornate cu ștampila ”strict secret” maiorului Derțcanu, acesta, colonelului Dănescu, mai departe la ”tov. gen. mr. Vasile G.N.”, periplul continuând cu ”andrisanții” cpt. Maierean (va ajunge, repede, maior), gen. Bordea, gen. Pleșiță, gen. Vlad Iulian, lt.col. Achim, col. Răducă, lt.col. Grama, col. Dănescu, col. Pleșa, mr. Ciubotaru, lt.col. Avram, lt. Stancu, col.Țencu, lt. col. Strat, lt. col. Ureche… și tot așa înainte.
Potop de hârtii, aproape nul ca efect! Dorin Tudoran se pricepea să dezarmeze potera cu răspunsuri cât se poate de… inocent-logice. Acuzat că încalcă legea 23 ce obliga salariatul să informeze asupra oricărei discuții cu un cetățean străin, a ripostat, simplu, arătând că… nu-i salariat (fusese scos din redacția ”Luceafărului”); când i s-a arătat că trebuia s-o facă în calitate de membru de partid, a informat că și-a depus carnetul, așa că… Dar marele spectacol revelat de carte îl constituie turnătoriile celor din jur. Voi reveni.