Odată, ca niciodată

Cădirile rămân. Vechile zidiri fost-au cândva însuflețite de truda strămoșilor strămoșilor noștri, care au iubit, au visat, au luptat, și-au purtat bucuriile și întristările pe aceleași ulițe potopite, azi, de mașini, reclame și neoane. Tuturor li s-a adresat, când s-au călătorit pe cealaltă lume, jurământul mincinos „nu te vom uita niciodată!” Numai că uitarea-i scrisă în legile omenești, alte și alte griji ne împresoară, nu găsim răgaz pentru „a fost odată”.
Chiar pe această temă discutam cu un amic medic, întâlnit sub arcul străvechi al „Porții speranței” din fața Universității de medicină (prin 1960 era să fie demolat – asta-i altă poveste). Trecând, apoi, prin dreptul Institutului de Anatomie (cândva, cel mai modern din Europa), ne-am ridicat privirile către frontonul ornat cu altorelieful sculptat acum 110 ani de Dimitrie Tronescu. „Frumos!” a fost banala exclamație cu care am însoțit amândoi revederea remarcabilei opere de artă prin preajma căreia trecem mereu… și n-o vedem! Ne-am obișnuit să fie acolo, ei bine, este, doar n-o să dezlegăm de fiecare dată tâlcurile și ascunzișurile „lecției de anatomie” nemurită în piatră după proiectul cunoscutului (în epocă) Wl.C. Hegel.
L-am întrebat pe amicul doctor dacă știe cine-s personajele care asistă la hăcuirea cadavrului. „Anonimi, cine să-i știe? Pictura dintâi e străveche.” Cam același răspuns, la aceeași întrebare, l-am primit în mai toate prilejurile când am chestionat alți ieșeni, de regulă, tineri. Mulți nici nu se osteniseră vreodată să cerceteze cu oarece luare aminte tabloul în relief de pe frontonul Institutului de Anatomie, iar un june n-a găsit alt comentariu decât că personajele-s prea găinățate de guguștiuci, și Primăria… etc. etc.
Dincolo de reala valoare artistică a ansamblului sculptural, se află marea șotie ce și-au permis-o autorii: la despicarea cadavrului asistă nu anonimi, ci notabilități de marcă ale epocii! Ori, cine știe, n-o fi fost șotie hazoasă, ci, dimpotrivă, semn de înaltă prețuire, fiindcă nu-i puțin lucru să-ți rămână figura dăltuită în piatră – fie și la o autopsie… pe care nimeni nu mai știe „s-o traducă” acum.
Ei bine, personajul de la capul mortului nu-i nimeni altul decât Tache Ionescu, ministrul instrucțiunii publice, din spatele căruia se ițește chipul rectorului Nicolae Culianu. Mai apar decanul de la Medicină, Pende și arhitectul Ștefan Emilian. Până și cadavrul are trăsături distincte și recognoscibile: e nimeni altul decât sculptorul Hegel, autorul statuilor lui Alecsandri și a lui Miron Costin… Pe o laterală a Institutului, un afiș invită ieșenii să asiste la o reîntoarcerea teatrală: actorii Cornelia Gheorghiu și Dionise Vitcu revin pe scenă, după o absență de peste un deceniu, în regia altei „revenite”, Anca Ovanez, pentru montarea unei piese excelente (”Recviem pentru o stea” de John Murrell) dedicată uimitoarei comediene care a fost Sarah Bernhard.
Mai știe cineva că Sarah a jucat la Iași – și nu o dată, ci de patru ori, în 1881, 1893, 1904 și 1908? De la bun început, a ales Iașul și nu Bucureștiul pentru a stoarce oftaturi românilor ce lăcrimau la „Dama cu camelii”. De fiecare dată a locuit la Hotelul „Traian”, unde, în 1908, întreg etajul clădirii cu schelet metalic proiectată de Gustave Eiffel (altă poveste ce merită reamintită – dar, cu alt prilej) a fost preschimbat în „Salonul de onóre Sarah Bernhard”. Acolo au venit să-și prezinte omagiile („căruțe cu flori”!) notabilitățile Iașului, dar și sumedenia de boieri și boiernași sosiți cu caleștile de la Roman, Vaslui, Tg. Frumos, Botoșani. Despre „divina Sarah” pe scena Teatrului cel Mare de la Copou „Istoria Teatrului în România” scrie: „personalitatea neobișnuită, jocul lucid, stăpânit de o încordare de mare intensitate, impresionează prin ridicarea la un diapazon înalt, dincolo de realismul cotidian.”
A fost odată ca niciodată.