Odă hribului moldav

Ni se scurge vara printre degete: a-nceput să scadă ziua. Acuși, iar or să „ne-nghețe / nasul și picioarele”, așa că hai la drum, cât mai țin margaretele și sânzienele. A plouat destul, pe alocuri, prea mult, și-i vremea primei promoții de hribi. Dacă nici anul ăsta n-or fi, atunci când? Știu câteva zone, pe care le bat de decenii, de-a lungul și în preajma drumului Talienilor. Dar la pomul lăudat… Pe firul drumeagului forestier Dohotaru, unde-s satele departe și n-ai crede că ajunge picior de ciupercar, aflu doar urmele culegătorilor din zilele trecute; socotind după resturile aruncate la curățatul dintâi al bureților, s-ar zice că au avut parte de strașnică recoltă. Invidia n-ajută la nimic; prin câteva cotloane neumblate aflu, până la urmă, câțiva hribi „iertați”: sunt ieșiți proaspăt și nu i-au potopit viermii – doar câteva ciupituri de limax.
Am venit prea târziu, poate și pentru că nu m-a mai scos din casă, ca de obicei, amicul G., cu care, de mai bine de 30 de ani, hălăduiesc prin pădurile moldave. În aprilie, G. s-a mutat definitiv la „Eternitate” și pentru prima oară hălăduiesc de unul singur. Trist când te bucuri numai tu și n-ai cui arăta, cu fală, captura-record a zilei!
Schimb zona și ajung departe, în preajma bordeiului din care Ceaușescu împușca urși (cândva avea covor pe jos, frigider, canapea, veselă de porțelan…). Era pe aici un locșor totdeauna galben de… gălbiori. Nici urmă: e mlaștină, a plouat prea mult. Ultima tentativă: sus, către Crucea Talienilor – pe-acolo, sper, n-ajung vânătorii de ciuperci. Drumul talienilor, construit de italieni la începutul veacului trecut (acum e pe dos: muncitori români trudesc în Italia…), asfaltat până la ieșirea din satul Iesle, șerpuiește printr-una din mirificele zone ale Țării de Sus surprinzător de puțin frecventată. Poate și din pricină că harta minte îmbiindu-te cu trecerea pe celălalt versant al Obcinii Stânișoara, la Borca, pe Bistrița. În fapt, mai degrabă se înfundă după ce ajunge sus, la cumpăna apelor, unde-i limita județului Neamț. Coborârea „dincolo” a fost și a rămas de-a dreptul imposibilă. Am cutezat-o odată, demult, după care, la prima mea Dacie a trebuit să schimb amândouă planetarele și niște bielete, sau așa ceva. Carol I a plănuit șoseaua ce traversa Domeniile Coroanei cu menire strategico-militară. De altfel, ultimele crâncene bătălii cu nemții pe-aici s-au petrecut, în august 1944, mărturie rămânând rămășițele cazematelor germane și mormântul comun al sutelor de oșteni români îngropați în coasta Stânișoarei… Ar fi o formidabilă zonă turistică; era populată, cu 10-15 ani în urmă, doar de cantoanele silvicultorilor. Acum au țâșnit din pământ, adevărat generație spontanee, sumedenie de vile, dar sentimentul izolării încă dăinuie. Îl întreține și lipsa semnalului la telefonul mobil.
La întoarcere, după ultima curbă din Poiana Mărului, telefonul îți este brusc năpădit de mesaje: parcă stăteau la pândă după cotitură! Semne de asumare a unui destin turistic ar fi: pârtie onorabilă de schi la Mălini și nu puține pensiuni creditate, cinstit vorbind, cu mai multe margarete decât merită. De altfel, unele au și afișat anunțul „de vânzare”, altele și-au preschimbat statutul în „popas turistic”, semn că lipsește deverul pe care zona l-ar justifica deplin. Asfaltul trebuia să fi ajuns, în 2016, până sus, la cumpăna apelor; nu văd semne că s-ar continua lucrările. Coborârea rămânând, desigur, în sarcina județului Neamț, care mai are pe suflet și o bună porțiune cu asfalt știrb pe valea Bistriței. Oricum, dinspre partea Sucevei, drumul până sus este practicabil și vreau să cred că revenirea lui Flutur (căruia cred că i se datorează în bună măsură spectaculoasa trecere asfaltată a Rarăului, precum și alte utile modernizări ale rețelei de drumuri) va duce până la capăt ceea ce, deocamdată, pare uitat. Precum și, nădăjduiesc, etern și rușinos oropsita șosea Iacobeni-Borșa…
Dar să revin la hribi: până la urmă, i-am găsit pe laturile un pârâu secat, ce pare a se fi năpustit învolburat, cu câteva zile în urmă, cărând bușteni și pietroaie către Suha Mare. Hribi tineri, zdraveni, ochioși, mari și mici, prezenți cu zecile la datorie. Așa că, urmând drumul inițiatic al Vitoriei Lipan din „Baltagul”, m-am procopsit cu cea mai frumoasă recoltă de hribi din ultimii ani, cu un snop de margarete și-o gură de aer mai răcoros, mai proaspăt și mai înmiresmat decât oriunde. O precizare înainte de a încheia: unele repere le-am menționat la derută, nu pierdeți timpul căutând pe-acolo, e secretul meu… profesional, doar acuși ies hribii toamnei…